Editorial O ţară pentru copilul meu

Am mai scris câteva editoriale de acest gen. Privind în urmă, îmi par cumva caraghioase tentativele mele de a convinge alegătorul să iasă din casă şi să meargă la urne o dată la nu ştiu câţi ani. Mi se par redundante textele pe care le-am semnat din dorinţa de a determina unul, doi, zece oameni - inclusiv pe tatăl meu - să voteze pentru că trebuie să voteze, pentru că democraţia asta chinuită este mai bună decât orice sistem totalitar, pentru că votul fiecăruia dintre noi contează ca exerciţiu fundamental - nu şi obligatoriu - al democraţiei. E greu să demontezi convingerea unui sceptic care susţine că votul său nu va schimba nimic, fiindcă procesul electoral e oricum viciat, fiindcă în România votează şi morţii, fiindcă în ziua alegerilor se fură ca-n codru.

E drept, nu toţi cei care stau în casă în ziua alegerilor o fac din comoditate, din ignoranţă. Sunt oameni care au aşteptat, în cei 25 de ani scurşi de la Revoluţia din Decembrie 1989, ca lucrurile să se schimbe în bine, care au sperat probabil în dispariţia comuniştilor reciclaţi, a vechilor şi, mai ales, a noilor securişti, a sinecurilor din instituţiile de stat, a bugetarilor semianalfabeţi, dar aroganţi şi nesimţiţi. Au sperat, probabil, ca producţiile româneşti care câştigă ca pe bandă rulantă premii la festivalurile internaţionale de film să nu mai fie despre spitale jegoase în care se moare cu zile, despre profesori care ajung cerşetori, despre un sistem putred în care marii îmbogăţiţi ajung să controleze presa, justiţia, politicul. Pe undeva, înţeleg dezamăgirea acestor oameni.

Sunt cei care nu mai vor să voteze pentru că le este scârbă de faptul că în spaţiul public din România încă îşi fac loc oameni ca Adrian Năstase, Elena Udrea, Miron Cozma, Dan Voiculescu. Sunt oamenii care, ajunşi la 50, 60 de ani, îşi păstrează cu greu speranţa într-o Românie renăscută din temelii, o Românie în care povestea se clădeşte pe principiul meritocraţiei.
De ce-aş mai încerca deci să conving fie măcar şi un om să voteze la proximele alegeri prezidenţiale? Pentru că nu-mi doresc să retrăim „marţea neagră“. Pentru că-mi doresc ca presa să scrie în continuare ce vrea şi ce trebuie, fără presiuni politice, fără cenzuri periculoase şi fără a abdica de la dezideratul său, de a informa corect, în timp real, fără urmă de manipulare. Pentru că visez, atunci când va fi să fie, la o altfel de ţară pentru copilul meu. Una pe care pot încerca s-o schimb prin vot, la prezidenţialele din noiembrie. Una pe care s-o „desenez“ eu, dar drept, nu strâmb, în culorile alese de mine, nu combinate de alţii. Gândindu-mă la el, nicio încercare nu mi se mai pare penibilă. Niciun gest nu îmi mai pare inutil.