Editorial România a condamnat la moarte patru oameni. Unde e revoluţia durerii?

Am revăzut, recent, imaginile din 1989 din studiourile Televiziunii Române, imagini în care Ion Caramitru şi Mircea Dinescu anunţau, într-o bucurie fără margini, că „dictatorul a fugit”, că regimul comunist a fost învins. Oameni exaltaţi pe ecranele singurei televiziuni din România anului 1989, vorbind după atâta vreme liber, fără a mai fi apăsaţi de greutatea cenzurii, de frică, de disperare.

În urmă cu 25 de ani, s-a murit de glonţ. La Bucureşti, la Timişoara... S-a murit tocmai pentru ca viaţa să nu mai respire sub regimul totalitar. Sub dictatură. Sub Securitate. Sub turnători care şi-au trădat părinţi, copii, prieteni şi vecini. S-a murit în stradă din dorinţa de a trăi libertatea, în carne şi oase, de o a striga, de a o scrie şi de a o iubi în toate felurile posibile. Oamenii aceia ştiau însă pentru ce mor. S-a trăit ulterior cu sentimentul că eroii Revoluţiei din decembrie 1989 nu au murit degeaba. Că preţul plătit de ei valorează astăzi enorm.

Luni, în apele Lacului Siutghiol, au murit patru oameni. Luni, 15 decembrie 2014. Libertate, capitalism, democraţie. Un capitalism sălbatic, o libertate hâdă, o pseudo-democraţie. Au murit cu zile patru oameni care salvau vieţi. Nicio demisie „de onoare”, o singură demitere. Niciun regret exprimat public, altul decât cel standard, aproape politicianist. Nicio părere de rău rostită tare şi clar. Nicio asumare a răspunderii. Nu-mi pot imagina o tragedie mai mare decât aceea de a simţi efectiv că te stingi în apă, îngheţând. Nu-mi pot imagina o disperare mai atroce decât aceea de a fi perfect conştient că poţi fi salvat dar că, totuşi, asta nu se întâmplă.

Iar aici ajung din nou la Revoluţia din 1989, la cei care au murit pentru ca astăzi să nu se moară aşa cum s-a murit pe Lacul Siutghiol. Făcând dovada totalei, desăvârşitei incompetenţe, autorităţile române au condamnat la moarte patru oameni. Pentru că sistemul este corupt până în măduvă. Pentru că în România de azi este posibil ca asupra elicopterelor despre care se presupune că pot avea rolul decisiv în salvarea de vieţi umane planează suspiciuni privind dotarea şi echiparea necorespunzătoare. Pentru că o barcă de salvare are motorul defect. Pentru că n-avem lanterne (!), n-avem viteză de reacţie, n-avem comandament pentru situaţii de criză, celule şi paracelule de criză. Avem doar vâsle dintr-un secol trecut, alunecând prea încet pe apă în drumul lor spre vieţi care se curmă prea repede. Avem, să nu uit, această infectă dictatură locală şi centrală care a putrezit toate sistemele. Lucrurile nu se întâmplă aşa cum trebuie, fiindcă licitaţia X a fost trucată pentru a fi câştigată de Y. Pentru că nu-ştiu-ce motor de barcă n-a mai fost reparat, pentru că directorul nu-ştiu-cărei instituţii a fost numit pe criterii eminamente politice, atunci când în locul său trebuia susţinut un profesionist de bună credinţă.

De-aia au murit cei patru oameni. România i-a condamnat la moarte. Cu fiecare ministru, cu fiecare prefect, cu fiecare preşedinte de consiliu judeţean. Cu fiecare pompier şi fiecare scafandru care, deşi au sesizat neregulile, absurdităţile şi deficienţele sistemului, au tăcut. Din păcate, dictatura tăcerii şi corupţia fac victime. Cât valorează vieţile pierdute ale celor patru oameni? De ce nu ieşim în stradă? Durerea nu face revoluţii?