Editorial România mai are nevoie să fie şi iubită

Ştiu cum aş putea avea un bestseller! Aş putea publica o carte intitulată „România versus Albania“ sau „Cum să pierzi după 68 de ani în faţa Albaniei prin golul marcat de Armando Sadiku“. Cartea nu ar conţine deloc informaţii despre jucători, acţiuni din timpul meciului, posesie sau, mai ştiu eu, şuturi pe poartă. Nu, deloc. Cartea ar fi plină de bancuri, pentru că, nu-i aşa, românului îi stă bine cu râsul.
 
Dacă la fotbal ni s-a confirmat din nou că suntem încă departe de nivelul cerut la un turneu final, la glume am putea concura cu şanse mari într-o competiţie de anvergură. Aşadar, internauții s-au „răzbunat“ pe jucătorii Naționalei și pe selecționerul Anghel Iordănescu prin intermediul meme-urilor.
 
Albanezii au fost mai buni, ăsta-i adevărul. În altă ordine de idei, să presupunem că al meu copil participă la un concurs. Alţii au fost mai buni decât el şi a pierdut. Bravo lor! Acum ce fac? Copilul meu nu mai e copilul meu, nu-l mai iubesc? Fac glume pe seama lui? Comparaţia este plauzibilă, deoarece spectatorii îi consideră pe jucători copiii lor.
 
Trăim în România şi, de la o vreme, parcă ne ocupăm tot timpul cu glumitul şi arătatul cu degetul. Avem nevoie de o bază pe care să putem construi ceva. Câţi nu au blamat-o pe Simona Halep când a pierdut în primul tur la Australian Open, demolând astfel respectul faţă de munca sa? Tot cei care o lăudau şi se mândreau cu performanţele sale. Acesta nu este decât un alt exemplu despre cât de repede se trece de la a idolatriza la a defăima pe cineva. De la a transforma o statuie de om în pulbere.
 
Într-o lume în care reproşurile sunt la ordinea zilei, avem nevoie de toleranţă, mai mult decât oricând. De respect pentru fiinţa umană, respect pentru cei care fac ceva din pasiune, chiar dacă eşuează. 
 
Râdem, râdem, însă Naţionala de fotbal este, într-un fel, imaginea României.