Editorial Românul gândeşte, deci etichetează

Românul se crede un tip mişto, de o discreţie încântătoare. Românul gândeşte, deci etichetează. La început de an, pentru o scurtă perioadă, nu am trăit pe pământ românesc. Între „discreţii“ şi etichete am pus 2.000 de km. Când m-am întors, am rămas cu un soi de dorinţă de a căuta cu ochii cea mai apropiată ieşire.
 
Primul cuvânt în româna noastră dragă pe care l-am auzit când am coborât din avion a fost o înjurătură. Un muncitor din aeroport vorbea la telefon, probabil cu un prieten, cel puţin aşa am dedus. La scurt timp, am prins o fracţiune din conversaţia unui alt român. „N-ai, dom’le, ce să faci în Românica. Frumoasă ţară, păcat că-i locuită. (...) Degeaba vrei tu să faci să fie bine, că nu te lasă ei. Da, da. (...) Să bage numai în buzunarele lor. Sunt scârbit.“
 
Distanţa de 2.000 de km a oferit o oarecare claritate. Noi, românii, în general, nu prea ştim cine suntem, ce vrem să devenim, ce vrem să facem în viaţă. Ştim să ne văicărim şi să blamăm. Suntem experţi în a găsi ţapi ispăşitori, în a nu ne duce la vot, în a lipi în fruntea celor de lângă noi o etichetă: „prost“, „gras“, „handicapat“, „tocilar“, „retardat“. Amuzant este că toţi ne credem deştepţi.
 
Trecem unii pe lângă alţii, în graba noastră spre nimic, şi rămânem, cumva, blocaţi într-un balon inventat tot de noi. Vorbim despre un viitor în ţară ca şi cum am vorbi despre un trecut în ţară, cu amărăciune. Vrem să plecăm de aici, căci bine nu va fi în România, după cum auzim tot mai des. Dar uităm că în altă parte ne ducem tot pe noi.
 
Când am ieşit din aeroport, românul scârbit de „Românica“ şi-a aruncat sticla goală de suc pe jos, gest urmat de un scuipat sănătos.
 
Noi, ăştia, scârbiţii, poate începem să ne admitem contribuţia la dezastru.