Editorial Sentimente şi privelişti dobrogene

Sărbătorim în luna noiembrie Dobrogea, la cei 141 de ani de la reintrarea sub administraţie românească. Ne onorăm, şi anul acesta, tărâmul bogat în atâta istorie şi spiritualitate, care a dat valori nepreţuite României şi lumii întregi.
 
Cei ce ne-am născut şi am crescut aici ştim că nu am venit întâmplător pe lume în acest ţinut încercat de vremuri şi că ne identificăm, subtil, dar inerent, cu stepele lui, cu drumurile sale de calcar, cu praful şi mărăcinii, cu priveliştile telurice, cu marea, cu vântul.
Purtăm în noi, ca un palimpsest, câte ceva din urmele tuturor populaţiilor perindate pe-aici, de la cea scitică, getică, greacă, romano-bizantină, până la cele bulgăreşti sau turco-tătare, sublimând, ca într-un creuzet magic, mileniile de cultură și spiritualitate îngropate în pământul dobrogean.
 
Loc binecuvântat situat între ape și cer, leagăn al creştinătăţii europene, Dobrogea stă încă sub semnul câtorva repere eterne: Aici a poposit apostolul Andrei, primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci. Aici s-a născut Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (cel Mic), părintele erei creştine, care a fixat cronologia anilor de la Naşterea Mântuitorului - Anno Domini, devenit astăzi reperul cronologic universal. Aici şi-a cântat dorul, în latină şi în getică, poetul Publius Ovidius Naso, oferind dimensiuni universale acestei provincii socotite pe atunci „la marginea lumii”. 
 
Prin Dobrogea, România a comunicat însă mereu cu lumea, de aici s-a putut privi orizontul, iar linia unde marea se uneşte cu cerul ne-a oferit dintotdeauna privilegiul de a cocheta cu iluzia că ştim cum arată sublimul şi nemărginirea.
 
Suntem norocoşi că ne-am născut şi că trăim aici – şi vă invit să ne amintim asta măcar o dată în an, de sărbătoarea Dobrogei, pământ a cărui sevă ne curge prin vene, ne înnobilează, ne face armonioşi, adaptabili, toleranţi, visători, poate uşor vanitoşi şi sceptici, dar mereu interesanţi şi surprinzători.