Editorial Și, noi mai citim sau nu?

Bine-a zis cine-a zis că noi suntem lumea lui Caragiale! Teatrul său este o lume şi ca dânsa suntem noi! Pe scena populată de personaje, în paginile schiţelor şi ale monumentalelor sale momente, în realitatea în care trăim cu optimism sau cu resemnare,  superficialitatea, autosuficienţa, populismul ieftin şi de paradă, falsa pricepere devin forţe centrifuge care ne proiectează în afara sferei culturii.
 
Mulţi dintre noi se regăsesc, prin interesul meschin, egoist, prin cameleonismul jalnic, prin contrastul izbitor dintre ceea ce suntem şi ceea ce vrem să părem în realitate, în personajele marelui comediograf.  Societatea actuală e bântuită de alde Caţavencu, Dandanache, Trahanache, de care facem mare haz, dar fără prea mult folos pentru cultura cu statut de Cenuşăreasă, pe care, din nefericire, o înjosesc, o umilesc, o batjocoresc,  printre altele, emisiunile de divertisment ale multor posturi de radio şi de televiziune, unde „otevizarea”, cultul exagerat al vedetelor agramate şi ignorante te pun pe gânduri, producându-ţi oroare. Iată de ce  Caragiale,  cel care simţea enorm şi vedea monstruos, rămâne spiritul nostru tutelar, de care „ţinem aproape”, pentru că ne reprezintă.
 
În prezent, energiile naţionale risipite în plină „globalizare” şi „europenizare” dictate din Vest creează impresia deloc iluzorie că lumea în care trăim e de-a-ndoaselea, că România a devenit, prin clasa ei politică, „ţara lui Viceversa” (apropo de Lefter Popescu din nuvela „Două loturi”)…
 
Totuşi, gândul la speranţele ce rezidă în generaţia pe care o reprezint m-a determinat să adresez câtorva dintre prietenii mei  întrebări referitoare la preocupările lor pentru lectură, pentru lărgirea şi adâncirea orizontului de cultură generală, pentru depăşirea limitelor proprii. În demersul întreprins, am pornit de la considerentul că, dornici de cunoaştere, tentaţi să iasă din rigiditatea la care-i obligă „micile pasiuni nocturne” ori din stereotipia existenţei zilnice, aceşti tineri au benefice preocupări intelectuale, tangenţe cu noţiunea de cultură.
 
Mărturisesc că am avut şi unele emoţii pricinuite de temerea că voi întâlni tineri care vor trata neserios dialogul, indispunându-mă cu ignoranţa şi bădărănia lor. N-am fost scutită de aşa ceva. M-am interesat să aflu dacă aceşti tineri citesc reviste literare şi pe ce suport preferă să le descopere conţinutul de idei, trăiri şi aspiraţii. Am fost pregătită să le cer celor mai avizaţi să precizeze ce ar dori să citească în mod deosebit în astfel de reviste. Majoritatea cred că au fost sinceri, direcţi, chiar simpatici. O bună parte dintre ei citesc volume de poezie sau proză în biblioteci sau online. Puţini preferă să-şi cumpere sau să se aboneze la revistele pe suport de hârtie. Cei mai mulţi obişnuiesc să se informeze despre cele mai recente apariţii editoriale recomandate de critici literari prestigioşi. Alţii caută cronici teatrale, cinematografice sau de artă plastică, tinzând să-şi formeze un limbaj tehnic adecvat, menit a le conferi distincţie într-o conversaţie în societate.  
 
Cei mai mulţi detestă materialele cu caracter economic din publicaţiile culturale, apreciind că „poluează atmosfera”. Dezbaterile,  interviurile, comentariile pe teme de filosofie a culturii, de estetică, de istorie literară interesează  într-o apreciabilă măsură. Sunt şi cititori care ar dori să vadă în paginile revistelor literar-artistice cât mai multe interviuri sau portrete ale unor personalităţi creatoare din ţară şi de peste hotare, nu doar ale câştigătorilor „Premiului Nobel”.
 
Aceiaşi vor să vadă lumina tiparului şi creaţiile unor cenacluri ale studenţilor, chiar dacă aceştia nu sunt scriitori profesionişti, având şansa de a deveni, totuşi. Într-o ordine strictă a preferinţelor, revistele citite de interlocutorii mei sunt „România literară”, „Cultura”, „Observator cultural” şi „Agora”.