Editorial Tragedia unei nopţi de vară în Piaţa Victoriei. Simfonia florilor din stradă, spulberată de gaze lacrimogene

România a fost cu sufletul la gură vineri, 10 august 2018, când un protest ale cărui coordonate iniţiale nu includeau agresivitatea, care a reunit tineri frumoşi ce împărţeau flori jandarmilor, care scandau şi protestau fără violenţă, în timp ce muzica răsuna în Piaţa Victoriei, s-a transformat în măcel. Şi vorbim de victime de ambele părţi ale „baricadei”.
Spun asta pentru că baricada a fost formată dinainte. Imaginea ei a fost consolidată cu o muncă titanică de manipulare ca la carte.
 
Încă din primele declaraţii politice ale liderilor PSD, reamintim de faptul că se accentua dorinţa unei manifestaţii paşnice, fiindu-le teamă ca protestul anunţat să nu degenereze. Dar avem în spate aproape doi ani de proteste fără acte violente. De ce, acum, s-a accentuat această posibilitate? Au mai fost 100.000 în stradă, iar protestul a ajuns în presa internaţională ca un exemplu de activism civic. De ce acum, din 100.000 de oameni, s-au trezit unii să fie instigatori? Pentru că nu le-a venit ideea pe moment. Face parte dintr-un plan bine pus la punct pentru manipularea societăţii. Iar acele acte violente au avut drept consecinţă faptul că sute de persoane au ajuns la spital pentru îngrijiri, unele cu răni superficiale, altele în stare gravă - unii cetăţeni paşnici, alţii, forţe de ordine. Nimeni nu a fost scutit. Şi pentru ce? Pentru că există acel orgoliu românesc de a nu renunţa la funcţii de care te-ai agăţat cu toată fibra corpului atunci când îţi cere poporul să pleci.
 
Ecoul luptelor stradale de vineri a ajuns în marile ziare mondiale. Dacă la noi există scindarea presei în două - cei care susţin protestele şi cei care le consideră o pierdere de timp -, în afară lucrurile s-au văzut altfel. S-au văzut cu lacrimi în ochi. Oare cum se simt mamele plecate la muncă în străinătate când îşi văd copiii bătuţi şi gazaţi cu spray lacrimogen în capitala unei ţări democratice? Cum se simte un tată care munceşte 12 ore pe zi printre străini când vede că fiul său, care apără poporul, fiind jandarm, este bătut cu pumnii şi cu picioarele de instigatori care nu au nicio legătură cu valorile libertăţii şi ale democraţiei?
 
Este trist. Nu a fost revoluţie, nu a fost lovitură de stat, nu a fost protest. A fost o tragedie. Un eveniment care a debusolat populaţia, căci manipularea are efect asupra majorităţii. Ce rămâne de făcut? Să sperăm... să sperăm că, într-o bună zi, mamele şi taţii plecaţi în alte ţări vor citi în presa străină un titlu pozitiv. „Dreptate pentru România. Politicienii fac legi pentru popor, nu din topor“.