Editorial Tu, care ai copilul sportiv, cum te comporţi?

Imaginile horror surprinse de camerele de supraveghere înfăţişând micuţi agresaţi fizic şi verbal chiar de educatoare, la grădiniţe din România, au oripilat, însă îşi găsesc, din păcate, o oarecare corespondenţă şi pe terenuri de sport de la noi.
 
În Bucureşti, au fost copii terorizaţi emoţional de o bătaie ca-n şapte păcate între părinţi, la un meci de fotbal, care s-a lăsat şi cu sânge. Într-o altă partidă, petrecută tot pe stadion, în judeţul Constanţa de data aceasta, către o galerie a uneia dintre cele două adversare au curs acuze cum că s-ar fi aruncat cu o piatră, iar un copil a fost lovit la mână, dar şi că susţinătorii respectivi ar fi vorbit urât pe marginea terenului şi i-ar fi îndemnat pe propriii jucători la agresivitate. De cealaltă parte, cei incriminaţi spun că cei care au incitat au fost susţinătorii echipei adverse. 
 
Oricare ar fi adevărul, faptele sunt grave. Dar şi mai grav e că rolurile negative sunt interpretate de părinţi, primii care ar fi trebuit să le poarte de grijă copiilor, să-i educe şi să-i ferească de tot ce e rău. Pentru copii, totul ar trebui pus pe plan secund şi asta e valabil şi în sport. Lăsate deoparte orgoliile, patimile şi tot ce izvorăşte din subiectivism. Sigur, să nu se înţeleagă că toţi părinţii întreţin o asemenea atmosferă la meciuri, dar iată că apar şi astfel de cazuri. 
 
Când eşti părinte, pune-ţi în primul rând întrebarea: e bine pentru copil ce fac? Eu chiar nu înţeleg, ce fel de părinte eşti atunci când te apuci să te baţi golăneşte sub ochii copilului tău, care, speriat şi traumatizat, plânge la câţiva metri de oribila scenă? Sau când, din tribună, înjuri în gura mare, ca la uşa cortului, arbitrii sau echipa adversă? Ce să înveţe copilul de la tine, ce exemplu îi dai? Un meci şi o eventuală victorie trec repede, dar trauma ori exemplul (negativ) de urmat rămâne înfipt adânc în sufletul copilului.  
 
Nu discut aici de importanţa rolului antrenorului ori al autorităţii sportive sub care se desfăşoară meciurile în eradicarea unor asemenea manifestări reprobabile şi în modelarea mentalităţilor. Mă adresez în primul rând acelor părinţi care sar urât calul. Copiii trebuie duşi la sport pentru sănătatea lor şi pentru a fi integraţi într-un sistem care să le dezvolte spiritul de echipă, competitivitatea şi valorile morale. Adică să le fie bine, din toate punctele de vedere. Nu trebuie duşi ca să sufere şocuri emoţionale, care i-ar putea marca apoi, poate şi pe viaţă. Nu trebuie duşi ca să înveţe să înjure şi să se bată. Iar dacă aceste lucruri nu sunt înţelese tocmai de părinţi, e regretabil.

Când au copii care fac sport, părinţii devin cei mai aprigi susţinători ai micuţilor şi visează să-i vadă campioni. Nu e nimic rău în asta, dar pasiunea lor sportivă nu trebuie să se transforme în inconştienţă. Oricare ar fi motivele invocate. Că e vorba de arbitri, că e vorba de organizatori, că e vorba de echipa adversă. În primul rând, e vorba de copilul tău. Şi punct.