Editorial Un an de la Colectiv sau cum au învăţat românii să devină solidari

S-a împlinit fix un an de la tragedia din clubul bucureştean Colectiv, în care au ars de vii zeci de tineri şi au fost răniţi câteva sute. Totul a pornit de la artificiile montate greşit şi din cauza proprietarilor care nu au achiziţionat burete tratat cu soluţii ignifuge. Ceva atât de uşor de făcut, dar care a costat viaţa multor oameni, căci incendiul a izbucnit şi s-a propagat rapid.
 
Îmi amintesc foarte clar cum mi-a fost invadat newsfeed-ul de pe Facebook cu ştiri despre un incendiu grav produs într-un club din capitală, în seara în care mă pregăteam eu însămi să merg într-un club din Constanţa ca să mă distrez cu prietenii, de Halloween.
 
A urmat haosul. Guvernul a căzut, România având în momentul de faţă premier şi miniştri tehnocraţi. Cei care au suferit arsuri grave au fost trimişi în afara ţării pentru a fi trataţi. A fost adoptată cât de rapid s-a putut Legea antifumat, care stătea de ceva timp pe masa parlamentarilor.
 
Toate bune şi frumoase, dar, atât timp cât politicienii vorbesc cu mânie de „corupţia care ucide”, deşi nici până la ora asta nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă care să arate negru pe alb că cineva a luat şpagă şi din cauza asta au murit oameni, premierul Dacian Cioloş discută de „greutăţi birocratice, bariere birocratice” la nivelul instituţiilor, iar ministrul Sănătăţii, tehnocratul Vlad Voiculescu, recunoaşte că România nu a fost niciodată pregătită şi nu este nici acum pentru ceva asemănător tragediei de la Colectiv, credem că nu s-a schimbat nimic în anul ce a trecut, că eforturile românilor au fost în zadar.
 
Însă eu susţin că n-au fost. S-a trezit o ţară întreagă din starea de apatie în care se afla. S-au făcut controale, s-au dat amenzi, s-au închis mii de cluburi şi baruri. Românii au ieşit în stradă, au fost solidari cu cei răniţi în Colectiv şi au donat sânge, dând dovadă de o mobilizare impresionantă pe reţelele de socializare. I-au ajutat mulţi, cum au putut, pe cei aflaţi în necaz, gândindu-se, poate, că ar fi putut să fie chiar ei victimele ori din simpla dorinţă de a demonstra că încă mai există calitatea de a fi un om bun, care nu doreşte nimic în schimbul binelui pe care îl face, în societatea în care trăim, iar astăzi victimele care continuă să îşi îngrijească rănile fizice şi sufleteşti găsesc motive să zâmbească. Sunt în viaţă.
 
Monumentul amplasat în faţa clubului Colectiv, la un an de la tragedie, este dovada clară că am învăţat ceva, fiind un simbol al speranţei că nu se va mai întâmpla ceva asemănător. Pe semisfera de la baza statuii sculptate în formă de înger care îşi ia zborul spre cer sunt gravate 1.300 de litere, numele celor 64 de tineri care au murit în incendiu. Preşedintele Asociaţiei „Colectiv”, Eugen Iancu, tatăl unuia dintre tinerii care au murit în acea tragedie, a exprimat dorinţa părinţilor celor decedaţi de a se construi un spital în memoria victimelor, tot pentru că tragedia Colectiv nu trebuie să se uite. Se trag mereu semnale de alarmă, am devenit mai alerţi la nereguli.
 
Întotdeauna este greu să o iei de la capăt. Îmi place să-mi imaginez că România de după anii ’90 a rămas în cârje, rănită, chinuindu-se să facă un pas cât de mic, dar în anul ce a trecut a învăţat, în sfârşit, să meargă de una singură, înaintând încet, dar sigur.