Editorial Un foc de artificii la căpătâiul altor oameni seceraţi de terorism. Până când?

În ianuarie 2015, 12 oameni erau asasinaţi în Franţa, în atacul asupra sediului săptămânalului satiric Charlie Hebdo. Alte 11 persoane au fost rănite. Doi atacatori mascaţi au luat cu asalt redacţia şi au început o furtună de gloanţe asupra oamenilor a căror culpă era aceea că şi-au făcut meseria. Câteva zile mai târziu, o femeie poliţist a murit, atinsă de gloanţele altor doi islamişti, un bărbat şi o femeie, care încercau să atace sediul unui post de televiziune. În noiembrie 2015, mai mulţi bărbați înarmați și atacatori sinucigași au comis un val de atentate la Paris, care au vizat restaurante, o sală de concerte și zona adiacentă Stade de France. Atacurile, soldate cu 130 de morți și sute de răniți.
 
Cercul atentatelor teroriste a fost completat chiar de Ziua Franţei. Focul de artificii de 14 iulie s-a transformat, printr-o cotitură de volan, în focuri mistuitoare pentru poporul francez şi întreaga Europă. După Charlie Hebdo şi Bataclan - Saint Denis, a venit şi rândul Nisei să intre în doliu. Autorul atacului a luat un camion, a băgat arme în interior, a pătruns pe esplanadă şi a circulat cu viteză în zig-zag special pentru a lovi şi a ucide cât mai mulţi concetăţeni de-ai săi. Unii susţin că a şi tras în mulţime în timpul cursei criminale nebune. Francezul cu origini tunisiene a ucis pe loc 80 de oameni, 20 de persoane sunt în stare de urgenţă critică şi alte aproximativ 100 fiind rănite. În doar un an, Franța contabilizează peste 200 de morți, ca urmare a atentatelor teroriste ce au avut loc pe teritoriul său.
 
Un atac laş, fără motivaţie, asupra unei ţinte uşoare, aşa cum erau zecile de familii cu copii venite să vadă focurile de artificii. Nu a fost o formă de protest, de ripostă asupra unor instituţii publice. A fost o crimă în masă. A fost o breşă de securitate a Franţei? Oare cum să permiţi accesul rutier pe un segment în care se ştia că vor fi o mulţime de oameni care vor celebra căderea Bastiliei?! După ani în care am văzut că atacul poate veni din interior, că teroristul, extremistul poate fi omul alături de care ai călătorit în metrou sau colegul de muncă, Franţa a lăsat, ieri, să se celebreze Ziua Naţională în doliu, în lacrimi şi în sânge.
 
Dacă ieri teroriştii doborau avioane, intrau cu ele în clădiri, detonau bombe la metrou, adică făceau spectacol, epatau cu acţiunile lor criminale, azi iau un camion normal și intră cu el direct în oameni. La ce ar trebui să ne aşteptăm mâine? Fără chip, fără voce, fără a folosi aceleaşi arme, teroristul universal va lovi şi mâine, şi poimâine la întâmplare, luând viaţa a sute, mii de oameni. Până când?
 
Războiul cu terorismul a început, vrem sau nu. Dar cât va dura? Cine îl va câştiga şi cu ce arme intrăm în luptă? Cum a fost posibil să moară atâţia oameni într-o ţară civilizată, în secolul XXI? Într-o capitală europeană? O ultimă întrebare mai am, şi îmi doresc să avem în România oameni care să cunoască răspunsul: putem să ne apărăm în războiul cu terorismul?