Editorial? Unde ne-am uitat brățara de aur?

Nu sunt adepta expresiilor clișeistice, dar îmi permit să spun de această dată: „Pe vremea mea “părinții îmi spuneau să mă străduiesc să învăț bine la școală pentru că o fac pentru mine, nu pentru ei.
Tot „pe vremea mea “îmi spuneau să îmi aleg o meserie care să îmi placă și pe care să o practic cu drag și cu mândrie pentru că „meseria este brățară de aur “. O facultate. Încă una. Și un master. Dar unde e unul mai intră și al doilea. Și gânduri de doctorat la pachet. Și o realitate care pare că nu vrea să țină pasul cu mine și brățara mea de aur. Toți credem că meseria noastră este cea mai importantă, că suntem un fel de semizei sacrificați pe altarul societății, că muncim pentru alții doar ca să ne întreținem visele.

Și dăi, și luptă, și strânge din dinți, că doar brățara trebuie să rămână mai strălucitoare ca orice. Doar că între timp ajunge doar o tinichea. Bagajul de vise devine tot mai greu, iar realitatea tot mai apăsătoare. Dezamăgirile din jur lovesc tot mai puternic: Funcționar prins că lua mită. Polițist surprins primind atenții scumpe. Medic ștergând pe jos cu rezidenții. Profesor surprins făcând avansuri și propuneri indecente studentelor. Doar pentru că pot. Pentru că au ajuns acolo unde nu mulți pot.
Nu vă mai astupați urechile, știm cu toții că sunt printre noi. Și-așa începi să pierzi din bagaj vise. Și așa conștiința se îndepărtează de brățara de aur. Dar în aceste cazuri, stau și mă întreb, care parte din vise cuprinde și această față? Unde începe interesul și se termină pasiunea? Care meserie? Care brățară de aur?