Editorial Vreau să îmi donez nevoia! Să învăţăm să facem gesturi mici pentru cei din jur!

Ne naştem, trăim, consumăm, aruncăm. Sau vindem ce nu ne mai este de folos cu gândul să recuperăm o mică parte din investiţia făcută. Aşa suntem noi, oamenii, nu suntem mari experţi în a găsi utilitatea unui obiect pe care îl înlocuim cu un alt produs actual, proaspăt achiziţionat.
 
Să luăm electrocasnicele. Mulţi oferim frigidere, maşini de spălat şi alte aparate înapoi magazinului pentru o reducere de 100 de lei. Este mult mai bine decât să îl lăsăm să zacă în casă sau să îl ducem la gunoi. La fel facem şi cu televizoarele sau aparatele mici de bucătărie pe care le înlocuim. Ori alegem să le scoatem la vânzare pe diverse reţele de socializare sau site-uri specializate în vânzarea produselor la mâna a doua. Unii fac asta şi cu haine, încălţăminte, lenjerii de pat etc.
 
Ce ar fi dacă am reflecta câteva secunde la motivul pentru care am achiziţionat acel produs? Ne-am da seama că cel mai simplu răspuns este: pentru că aveam nevoie de el. Da, nevoia. Dar, în acelaşi timp, ne aducem aminte şi de faptul că sunt persoane ce nu îşi permit o maşină de spălat, un televizor. Şi vorbim aici de cazurile sociale, care sunt înregistrate la unitatea administrativ-teritorială a localităţii, la serviciul de asistenţă socială, la centrele de adăpost pentru nefamilişti sau la centrele de copii fără părinţi. Da, ei au nevoie. Şi nu doar de sărbători! Observăm cum, an de an, donaţiile se fac în câteva perioade: Crăciun, Paşte, 1 Iunie, iar atunci donăm haine şi dulciuri, dar şi jucării. Rareori ne întrebăm dacă adăpostul are televizor pentru ca cei mici să vadă desene animate, un frigider ca să îşi pună dulciurile primite vara, o maşină de spălat ca să facă faţă la spălările intense ale hainelor primite sau chiar poate un cuptor cu microunde, un mixer. Nu vorbim aici doar de centrele care primesc bani de la stat şi mai acoperă din aceste nevoi, care ni se par atât de uşor de satisfăcut nouă. Vorbim de familii monoparentale cu 3-4 copii ale căror venituri nu se ridică la limita decenţei.
 
Vorbim de copii care nu ştiu ce sunt acelea desene animate, jocuri pe calculator sau cărţi de colorat. Vorbim de bătrâni care încă se chinuiesc să amestece compoziţia pentru o prăjitură cu telul, când un mixer i-ar ajuta să nu îşi mai obosească carnea bătătorită de timp.
Vorbim de suflete, ca şi noi, dar cu mai multe nevoi. De ce să nu renunţăm la reducerea de 100 de lei pentru o nouă maşină de spălat şi să o donăm pe cea veche unei familii ai cărei copii spală la mână în rând cu mama hainele pentru şcoală? De ce să nu donăm un televizor către un centru de copii, pentru ca aceştia să poată vedea emisiunile şi filmele tematice de sărbători? De ce să nu facem acest gest indiferent de lună, nu doar de sărbători?
Haideţi să nu mai avem nevoi aşa de ridicate şi să fim oamenii de care au nevoie alţii!