Eu dau, dar nu iau!

Dacă tot se spune despre medici că iau şpagă, şi de multe ori sunt băgaţi cu toţii în aceeaşi oală, zilele trecute am făcut un material prin care lansam întrebarea dacă au fost puşi vreodată în situaţia de a da.

Mizam pe transparenţa celor intervievaţi, bineînţeles. Nu ceream nume, ci doar situaţii concrete. Din păcate, o singură persoană a avut curajul să spună că da, s-a aflat în postura de „şpăgar". Sinceritate demnă de apreciat. Interviurile m-au pus puţin pe gânduri. Pentru că nu spun că vreunul dintre medicii intervievaţi, majoritatea dintre ei ajunşi pe funcţie de conducere, s-ar fi pretat la aşa ceva, dar, după cum au declarat, nu au fost tentaţi niciodată să dea un ban pentru a-şi rezolva nişte probleme. Utopic, după părerea mea. În condiţiile în care toată lumea se plânge că dă. Şi nu puţin. Şi eu am fost tentată să dau. Nu în spital, pentru că am avut norocul de a cunoaşte secţiile doar prin prisma muncii pe care o fac. Ci la facultate, unei secretare prea comode, spre a-mi completa o foaie matricolă de care aveam nevoie urgent. Dar mai mult m-a enervat atitudinea ei, şi am renunţat. Spre bucuria mea şi a altor studenţi, la o lună, a fost dată afară.
Revenind la subiect, îmi e destul de greu să cred că, şi în calitate de medic, nu a fost pus vreodată în postura de a da şpagă. Asta în condiţiile în care în 99% dintre cazuri lumea acceptă. Acord tacit între medic şi pacient. O obişnuinţă pe care medicii o neagă, pentru că ei neagă şi faptul că ar fi dat vreodată, nu că ar fi primit. Adevărul este că s-a ajuns în stadiul în care doctorul, cu menţiunea că există şi excepţii chiar în Spitalul Judeţean, nu trebuie să pretindă nimic, dar se simte bolnavul. Urmează anestezistul, asistenta de pe o tură, asistenta de pe cealaltă etc. O rudă apropiată de-a mea este internată. Iar aseară am asistat la o discuţie în care se vorbea despre cât trebuie dat, dacă ajunge, dacă nu ajunge. Nu pentru că ar fi cerut doctorul, ci pentru că aşa se ştie că se face. Nu pentru că a spus doctorul, ci pentru că îţi doreşti ca persoana internată să se întoarcă acasă sănătoasă şi nu într-o stare mai gravă decât ai adus-o. A cui e greşeala? Dacă se poate vorbi de greşeală în acest caz. Mă gândesc că ne-a intrat în obişnuinţă, a devenit un tic: al celui care dă şi al celui care ia.