Exercitii de paranoia

In ultima vreme se vorbeste foarte mult despre America. Jurnalistii stau cu ochii pe ea ca pe butelie. Chiar si americanii stau cu ochii pe ea ca pe butelie. Am putea spune ca e un exercitiu global de paranoia. Dar din septembrie, anul trecut, ne-am amintit ca America chiar este o butelie. Si inca una lasata deschisa, langa care se-nvart prea multe fetite cu chibrituri. Unii se caznesc sa afle cum s-ar putea inchide o butelie asa de mare si ce consecinte-ar avea o astfel de abstinenta in tara risipei fara frontiere. Altii s-au pus pavaza la robinet, asmutind intreaga planeta la vanatoarea fetitelor cu chibrituri. Dar cine sunt fetitele cu chibrituri? Cum am putea recunoaste una pe strada? Poarta ea feregea sau barba - dupa cum ne-o infatisau, pana de curand, toate posterele cu "wanted" lipite pe gardurile lumii? Ori si-a lasat mustata si domiciliaza-n Bagdad, cum incearca sa ne convinga acum purtatorii de robinet? Alti paranoici spun ca n-au gasit bot de fosfor in tot Bagdadul, insa Golful geme de butelii: pe care lulelele vanatorilor le-ar putea activa dintr-o joaca. Ei tin minte ca la ultima joaca de-a vanatoarea, cand americanii fugeau prin porumb dupa scufita rosie, era sa dam peste-al treilea razboi mondial: au iesit, recent, la iveala documente incendiare despre criza rachetelor din Cuba, cand doar hazardul ne-a ferit sa avem pe planeta un imens Hiroshima-Park. Mai sunt si altfel de exercitii de paranoia, mult mai seci si, poate, mai aplicate: The Guardian, unul din cele mai populare ziare britanice, a furnizat recent detalii uluitoare despre o aplicatie militara americana. Adica nu s-a multumit sa transcrie versiunea oficiala, rece si rozalie, cum ne obisnuisem, ci a lasat loc si pentru o carcoteala: cine tine, de fapt, betele de chibrituri? Stie, macar, cum sa le foloseasca? Aplicatia militara costase un sfert de miliard de dolari, fiind, probabil, cel mai costisitor exercitiu de paranoia. Au "jucat" peste 10.000 de actori, s-au folosit efecte speciale si tehnici virtuale inspirate din Gladiatorul si, mai ales, s-a urmat cu sfintenie un scenariu beton: baietii buni, in echipament albastru, le fugareau pe piromanele echipate in rosu. Cum baietii veneau din America iar fetitele se-mpiedicau prin Bagdad, e clar ca scenariul era croit dupa buget: cu un fulminant happy-end. Pentru ca paranoia sa se desfasoare, totusi, conform planului, cineva trebuia sa "conduca" echipa fetiscanelor cu chibrituri. Se nimeri ca rolul fiorosului dictator din Golf sa fie atribuit unui tip simpatic, insa nitel cam prea serios: veteran al razboiului din Vietnam, generalul Van Riper s-a comportat exemplar, jucand, ca o capetenie militara adevarata, la victorie. Desi avea la dispozitie mijloace ridicole de riposta, Van Riper a reusit, prin tehnici neconventionale, sa faca zob tot planul baietasilor plecati la jogging prin Golful Persic: la finele primului atac, americanii inregistrasera, teoretic, cea mai mare catastrofa maritima dupa Pearl Harbour. Cum insa jucariile erau ale lor, au intrerupt, ca niste copii razgaiati, exercitiul de paranoia si-au luat-o de la zero, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Asta dupa ce-au mai umblat la scenariu, impunandu-i si generalului prea zelos niste restrictii stupide. Cu toate ca i-au taiat (cu pixul, ca altfel n-au fost in stare) si bruma de resurse pe care-o mai avea la dispozitie, Van Riper a jucat admirabil. Scenaristii s-au vazut nevoiti sa se milogeasca de el, sa nu "bage in seama" anumite miscari de trupe, sa faca pe mortul in papusoi, etc. Mai ca nu i-au cerut sa-si incruciseze bratele. Cand blatul deveni evident, bravul general se retrase cu demnitate si urmari de pe tusa, cu gura pana la urechi, finalizarea unui "exercitiu" de paranoia formala, in care adversarii ascultau de comenzile scenaristilor, urmandu-si rolurile ca teleghidati. Astfel, la capatul tuturor masluielilor, baietii buni isi trambitara, in stilul traditional, reusita. Van Riper nu se putu abtine si marturisi presei versiunea sa. Cum scriam si anul trecut, America e un imens Hollywood. E poate singurul loc in care filmul izbuteste, mereu, sa bata viata. Nici macar dupa "evenimentele" din septembrie nu cred c-au iesit foarte multi din colivia acestei enorme fabrici de vise. Asta, de altfel, nici n-ar trebui sa ne intereseze. Probabil c-ar trebui sa ne vedem de caloriferele, de butanul, de benzina, de chenzinele, de hartoapele si barnele din ochii nostri. Insa acolo, pe undeva, e o butelie deschisa. Ne mai scapa, din cand in cand, ochii dupa cutiile de chibrituri. Asa, ca un exercitiu de paranoia provinciala: indolent si formal. Oricum lumea e-n alta parte. N-o putem ajunge din urma, dar nici ea pe noi.