Filă ruptă din notele de călătorie ale jurnalistului cu peniţa strâmbă

„Care-o fi cel mai urât judeţ din România?" - este întrebarea cu care mă trezesc involuntar în gând ori de câte ori merg pe DN 54, între Turnu Măgurele şi Corabia, prin judeţele Teleorman şi Olt. Peisajul este dezolant: şosele desfigurate de revărsările periodice ale apelor şi localităţi încremenite în sărăcie şi în întuneric, cu ţevile ruginii la vedere, ca nişte bolnavi ai altor timpuri, abandonaţi de medici pe mesele de operaţie, cu maţele pe-afară, dar cu boala-ntr-înşii...

Cele două diviziuni administrativ-teritoriale, dar, din nefericire, şi multe altele, asemănătoare acestora, împart nu doar drame şi tulburări structurale de intensităţi apropiate, ci şi acelaşi destin politic. Aici a prins contur bazinul electoral indestructibil al PSD. O astenie profundă generalizată - acumulată în sute şi zeci de ani de înapoiere, comunism şi comă alcoolică, întreţinută astăzi prin nostalgii remanente, populism ieftin şi penurie dozată matematic - a transformat aceste judeţe în obiective facil de cucerit pentru rechinii din politică. Cu tălpoaiele pe grumazul unei populaţii captive, care, în genere, din nordul Moldovei şi până-n extremitatea vestică a Olteniei, se comportă disciplinat doar la urne şi dezvoltă iniţiativă doar în cârciumă, aceşti indivizi lipsiţi de scrupule s-au impus cu pragmatism ca baroni locali. Au desenat apoi între ei, sub sigla celor trei trandafiri, reţele economice şi de prietenie rezistente şi după o lungă perioadă de opoziţie. Ei alcătuiesc structurile influente din teritoriu ale PSD, structuri la a căror eficienţă organizatorică PD-L-ul aspiră încă din depărtare, iar PNL-ul nici nu visează. În momentul în care stânga va ajunge din nou la putere, toate aceste baze locale vor reîncepe să funcţioneze la capacitate maximă - parţial independente, exclusiv în beneficiu propriu, ca pe vremea guvernului Adrian Năstase. Oprişan, Dragnea, Vanghelie şi alţii ca ei sunt nişte monştri în adormire. Sub aripa lor protectoare, PSD-ul se multiplică permanent, se întăreşte, dând naştere unor figuri cel puţin la fel de sinistre (cum ar fi, spre exemplu, Robert Negoiţă sau Nicu Bănicioiu).

Pe drumul de întoarcere, pe acelaşi DN 54, cu gândul către casă, aruncându-mi un ochi, în avans, pe hartă, mă loveşte mereu constatarea oribilă că şi Constanţa face parte, într-o oarecare măsură, din aceeaşi categorie de diviziuni administrativ-teritoriale ca şi Teleorman, Olt, Dolj, Galaţi, Vaslui (şi înşiruirea poate continua), că Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu se înscriu cu uşurinţă în profilul baronului local roşu.

Involuntar, probabil, o parte dintre cei ce tranzitează judeţul nostru, mai ales în afara sezonului estival, se întreabă „Câte altele mai urâte decât acesta or fi, oare, în ţară?". Ne părăsesc apoi, lăsându-ne învinşi, în întuneric şi la figurat, şi la propriu. Rămân, în urma acestor interogaţii, ambiţii individuale îndeplinite, reţele otrăvicioase de putere, ziare şi televiziuni aservite, complicităţi vinovate ale opoziţiei impotente, toate explicând în amănunt prezenta stare de fapt. Rămâne un spaţiu a cărui istorie a fost aruncată la coşul de gunoi. Dincolo de sărăcie - care, adeseori, creează circumstanţe confortabile pentru proşti -, rămâne şi concluzia ireductibilă că alesul e croit după chipul şi asemănarea alegătorilor, căci Constanţa e mai degrabă lipsită de resurse intelectuale decât de resurse financiare.