Generatia de trei nule

In urma cu ceva vreme, profesorul Marin Mincu - cel care s-a hazardat sa-mi publice prima carte, la Editura Pontica - mi-a solicitat un articol despre generatia mea literara, in spiritul provocarii pe care-o lansase in Cenaclul Euridice, caz mediatizat saptamani de-a randul in Ziua literara si care trebuia, acum, sa fie incununat printr-o editie "premium", tematica, a publicatiei sale, Paradigma. Deci iar despre generatii. Si "degeneratii", vorba smintitilor de la Parazitii - care, la naiba, mi-au fost mereu mai aproape decat geniul tumultuos, inghetat, al aristocratului Mincu. In afirmatia asta, la fel de smintita, nu e decat recunoasterea unei conditii spirituale incerte, pe masura celor ce-ntind umerii, dureros, dupa cei care zboara. Si care-si impart trista colivie de lut cu cei ce arunca pietre dupa cei care zboara. Din cauza asta, la naiba, orice semn, orice atentie din partea lui Marin Mincu mi-a starnit frisoane teribile. Ce naiba sa fac, ce sa spun. Poate-i doar o confuzie. Umerii mei tin de-aici pana aici, nici un centimetru mai mult. Totusi am incercat, m-am zbatut. Nopti intregi am tot molfait in minte povestea asta cu generatia "mea" si "degeneratiile". Optzecistii, apoi nouazecistii - sub augurii carora incasasem si-un premiu, la festivalul Cristian Popescu. Deci care-ar fi urmatorii, douamiistii? Aici intru? Ce dragut, chiar sunt si eu pe lista? Dar de sunat, nu suna prea dragut. Respectand cutumele, i-as putea spune generatia 00. Asta chiar suna a "degeneratie". Sau, mai soft, 000. Ca faina aia, "trei nule". Adicaaa si-un schepsis autoironic. Dar dupa ce-am generat, multumit, concluzia asta, m-am blocat iar. Dupa cateva nopti in care m-am holbat la o foaie alba, mi-am dat seama ca n-am decat o solutie: sa scriu totul dintr-o suflare, din suflet, fara sa-mi bat capul, chiar cu riscul de-a bate campii. Si-a iesit urmatorul text (destul de scurt, cam cat m-a tinut suflarea). N-a ajuns niciodata la Marin Mincu. Asa ceva n-ar fi putut sa apara in Paradigma. Facusem greseala sa citesc ce scrisesem si m-am blocat iar. L-am descoperit recent si mi-a deschis apetitul. Iata-l: "Se intampla in divina cetate a Tomisului. Eram baiet, cutreieram statui si ma culcam ades pe-o ureche, sa nu mai aud cum mi se scurge viata. As fi putut sa-mi iau "tubermanul", sa trag cu cornete in ceilalti baieti, care cutreierau in grupuri organizate, fie in orele lor de haimanalac, fie cand urcau pe podium, la scoala, sa isi ia coronitele peste cornite. Mai tarziu am invartit cateva cornete, din niste versuri, prin niste cenacluri, dar nu mai aveam tuberman. Oricum, n-as fi nimerit pe nimeni. Atat de indolent, imbecil si lenes am fost incat n-am tras niciodata unde si cand trebuia: nici la scoala, nici pe maidane, nici in statui, nici la revolutie. Pana si apa la buda o trag cand nu trebuie. Am lipsit din cele mai importante locuri, am chiulit de la cele mai solemne momente ale epocii mele, imi pare rau, nu pot face nimic. In liceu, cand tata afla ca fiecare absenta de-a mea il costa o amenda de zece lei, le-a spus simplu: "scadeti-i nota la purtare. Exmatriculati-l. Faceti bors cu el, n-am sa platesc nimic". Tata e unul dintre singurii oameni sanatosi pe care i-am cunoscut. Daca profesorul Marin Mincu i-ar spune acum: "fiul dumitale a chiulit din generatia mileniului", probabil ca i-ar raspunde simplu: "exterminati-l". Iar eu l-as diviniza. Poate Marin Mincu ar insista: "i-am oferit o sansa, l-am pus intre premianti, l-am publicat la Pontica si in Paradigma!". Atunci tata s-ar inrosi putin si ar spune: "daca se poate, reciclati cartile si revistele. N-am sa-i platesc eu maculatura". Oricum, tata mi-ar fi interzis sa fac parte din vreo generatie. Asa cum in copilarie imi interzisese sa ma inscriu la o echipa de handbal sau sa joc baschet: "sa nu ti se scurga ochii dupa sporturile in echipa, unde incompetentii culeg laurii celor buni, iar geniile platesc oalele pe care le sparg neghiobii. Daca vrei sa faci un sport adevarat, du-te la atletism". L-am ascultat pe tata, oricum, n-aveam altceva mai bun de facut: asa ca am alergat ca tampitul, de unul singur, sute, mii de kilometri de unul singur, haituit de propria-mi minte, de absurdul, angoasele, slabiciunile ei, singur pe zgura, pe asfalt sau nisip, singur in fata pianului sau, mai tarziu, in fata plansetei de grafica, singur in fata calculatorului sau in bratele unei femei. Ar mai fi o speranta de integrare: ca generatie tocmai asta sa insemne, o suma de singuratati, singularitati, de tenisi tarsaiti peste zgura, de zgura adaugata la zgura, de pixeli adaugati la pixeli. De zero adaugat la zero adaugat la zero, de unu si zero, de zero unu zero, in combinatii tot mai abstracte al caror rost nu-l stie decat calculatorul, celestul nostru contabil.