„Generosul" flegmatic şi peţitorul „Albei ca Zăpada"

În perspectiva încă îndepărtată a alegerilor prezidenţiale din 2014, îndrăznesc să vă invit să urmăriţi, în traiectoria lor, două personaje politice cât se poate de interesante, unul deja vehiculat în anumite medii ca potenţial candidat, celălalt aflat, deocamdată, în afara pronosticurilor: Sorin Oprescu şi Sebastian Lăzăroiu.

Reconstituind cele mai recente secvenţe ale activităţii lor în spaţiul public, îmi pare că, atât primarul Capitalei, cât şi actualul ministru al Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale îşi construiesc răbdător şi atent două atuuri biografice semnificative: o carieră calculată pas cu pas în structurile executive şi o poziţie puternic conturată în afara partidelor. Primul atu este expresia deschiderii unui joc de echilibru între capitalul de notorietate şi prevenirea erodării imaginii. Al doilea este o opţiune strategică evidentă. Posibile interpretări şi explicaţii:

Şi Sorin Oprescu, şi Sebastian Lăzăroiu dau adeseori senzaţia - în maniere diferite - că ambiţiile şi viziunile lor politice sunt considerabil mai mari, respectiv mai elaborate decât s-ar impune, date fiind funcţiile pe care le ocupă în prezent. Ambii au făcut până acum mutări imprevizibile şi este de aşteptat ca aşa ceva să se repete. De asemenea, ambii sunt oratori foarte buni, fapt probat în nenumărate situaţii. Există, aşadar, câteva premise notabile în sprijinul presupunerii că evoluţiile lor conduc către mize mari, posibil chiar către cursa pentru scaunul de la Cotroceni.

Factorul declanşator determinant al exerciţiului de imaginaţie pe care vi-l propun este însă modalitatea prin care cei doi au reuşit să pătrundă recent în lumea politică: în calitate de independenţi - Sorin Oprescu reinventându-se spectaculos şi cu succes din eternul candidat cu eşecuri la activ; Sebastian Lăzăroiu debutând efectiv, venind cu expertiza activităţii de consultanţă la cel mai înalt nivel şi cu experienţa schimbului de idei pe teme politice pe platformele virtuale de comentarii simpatizante ale dreptei. Ultimele tendinţele manifestate în sistemul românesc de partide şi în dinamica electorală sugerează faptul că alegerile parlamentare din 2012 şi cele prezidenţiale din 2014 se vor desfăşura sub forma unor confruntări între două blocuri antagonice - aproximativ egale ca forţă, profund ideologizate, intens angajate. În aceste condiţii, este posibil ca suma voturilor decisive, care vor înclina balanţa, să vină din exteriorul bazinelor de susţinători ai celor grupări majore. Genul acesta de votanţi ar putea fi mult mai uşor activat de candidaţi proveniţi din afara clasicelor formaţiuni politice. Combinarea independenţei relative cu sprijinul logistic susţinut ar putea fi opţiunea câştigătoare în 2014. A fost experimentată cu succes deja, chiar în cazul lui Sorin Oprescu, la scrutinul local din 2008.

PDL-ul este aproape obligat să o aplice. Motivul? Nu are, în acest moment, un prezidenţiabil. O variantă des rostită este cea a candidaturii lui Mugur Isărescu, însă guvernatorul Băncii Naţionale a început să apară deja uşor uzat în calitatea sa permanentă de soluţie universală de avarie. În cazul USL-ului, lucrurile par complicate în alt sens: există deja un candidat desemnat al alianţei grupărilor din opoziţie, Crin Antonescu. Problema este că decizia a fost prematură, a oferit puterii cinci ani pentru elaborarea unei strategii ofensive. Aparent pripit şi riscant! Oricum, în drum spre ipoteticul lor obiectiv, cei doi ar mai avea de trecut câteva obstacole: Sebastian Lăzăroiu are de eludat destule bariere până să ajungă să intre efectiv în contact cu alegătorii de rând, iar Sorin Oprescu are de trecut un test important la localele de la anul, acolo unde Silviu Prigoană şi Cristian Popescu Piedone se anunţă drept potenţiali contracandidaţi redutabili. Chestiunea rămâne deschisă, ipotezele greu de anticipat!