„Golanii", elita pe care am pierdut-o...

Cine vrea realmente să înţeleagă ultimii 21 de ani - cu amnezia extinsă de pe fundalul lor, cu frecventele situaţii de conflict şi de blocaj între instituţiile statului, cu poliţişti care izbesc cu şepcile în asfalt în coruri de injurii, cu autorităţi inerte, cu exegeţi ai poveştii drobului de sare constipaţi din motive nedesluşite, cu politruci şi impostori cocoţaţi la butoane ori sub luminile reflectoarelor - trebuie, în mod obligatoriu, să reflecteze cu onestitate la momentele fondatoare ale perioadei postdecembriste.

Posteritatea comunismului românesc a debutat prost. În lipsa unei societăţi civile articulate, postnomenclatura şi-a însuşit în totalitate pârghiile puterii, a ocupat integral vidul rezultat în urma prăbuşirii regimului Ceaşescu. Partidul unic a fost rapid desfiinţat. Astfel, eventualele incriminări ale atrocităţilor săvârşite în peste patru decenii de sistem totalitar, eventualele solicitări pentru răspundere morală sau chiar juridică au rămas subit fără principalul obiect de referinţă. În schimb, la finele lunii ianuarie 1990, Frontul Salvării Naţionale - organul executiv provizoriu creat în 22 decembrie 1989 - şi-a exprimat intenţia de a se transforma în formaţiune politică şi de a candida la viitorul scrutin parlamentar. Beneficiind de o notorietate, de un aparat logistic, de un număr de membri şi, dincolo de toate, de o capacitate de manipulare incomparabil superioară în raport cu grupările contracandidate, FSN a reuşit să-şi asigure o largă majoritate la alegerile din 20 mai 1990. Constituţia din 1991 - un text juridic ambiguu, generator de crize, care a instaurat abuziv, ca formă de guvernământ, republica semiprezidenţială - este una dintre cele mai importante forme concrete de exprimare ale acestei majorităţi câştigate cu forţa.

În aprilie-iunie 1990, după ce sediile partidelor istorice fuseseră devastate, după ce ziarele opoziţiei au fost împiedicate să mai iasă, singurul nucleu de rezistenţă împotriva FSN rămăsese o parte a mediului universitar bucureştean. La 22 aprilie 1990, Piaţa Universităţii a fost declarată „Zonă Liberă de Neocomunism", devenind, pentru câteva săptămâni, locul în care mii de oameni, în mare parte tineri, au scandat lozinci anticomuniste, în care au fost enunţate din nou principiile Proclamaţiei de la Timişoara, în care s-a contestat energic modalitatea prin care FSN preluase puterea. Zilele trecute (13-15 iunie), am comemorat intervalul de maximă intensitate şi, în acelaşi timp, sfârşitul fenomenului Pieţei Universităţii. Evenimentele dramatice de atunci au comprimat, din nefericire, germenii tuturor fenomenelor pe care, în deschiderea editorialului, am îndrăznit să vă invit să ni le explicăm:

...O insulă fragilă de rezistenţă într-un ocean de ignoranţă şi de anomie, instituţii ilegitime şi impotente, poliţişti lovind cu bestialitate grevişti ai foamei, grupuri organizate de mineri - ca prelungire stranie a aparatului de instaurare a ordinii -, ziarişti-teoreticieni ai „spiralei violenţei". Mulţi dintre manifestanţii din Piaţa Universităţii au abandonat după aceea, într-un fel sau altul, lupta asimetrică cu adversarii lor neocomunişti. Sunt fie morţi, fie departe de România, în cercetare sau la catedrele marilor instituţii de învăţământ superior ale lumii. Ei sunt elita pe care am pierdut-o...

Sistemul care i-a prigonit, care i-a lovit, care i-a izgonit, care i-a denumit „fascişti" şi „golani" l-a avut ca exponent de seamă, în vârful piramidei, la comandă, pe fostul preşedinte Ion Iliescu. În loc să răspundă penal şi moral pentru faptele sale, pentru crimele petrecute în timpul mandatelor sale, acest ticălos care a schilodit intenţionat o generaţie şi viitorul unei ţări, bântuie încă nestingherit prin spaţiul public, dând lecţii răsuflate despre democraţie şi consens...