Granita care ma doare

In rastimpuri, cate-o maimuta uitata de Dumnezeu prin arborele genealogic al neamului se catara intr-o clopotnita si se-apuca sa dea desteptarea romanilor, dupa cum a-nteles ea ca scrie la imnul national: sculati, romani, ca secuimea vrea autonomie; ...sa le-o dam, pe spinare! Sculati, ca ungurii vor sa ne fure Ardealul; sa le furam unguroaicele! Sculati si-nmultiti-va-n clipa asta, ca tiganii ne cotonogesc demografic ...Ce sa mai spun despre aia "cultii" care, propovaduind impotriva "manelizarii" natiei, au strans mare oaste de ...rocheri la Vama Veche, sa combata lifta "pagana" si sa conserve nu`s`ce rezervatie culturala. De la povestea cu Petrica si lupul, stim cui servesc alarmele false. Vine-o vreme cand nimeni nu se mai sinchiseste de sunetul clopotului, iar lupii pot hali linistiti cate-o stana intreaga. Nu poti da vina pe lup, el merge unde-i papica; cine se simte cu oaia pe caciula, fireste, tre` sa se cam pazeasca. Si cam asta-mi propune maimuta: sa gandesc, sa ma simt si sa reactionez ca o oaie. Din punctul ei de vedere, vineri seara, la Teatrul National din Bucuresti, am asistat la un adevarat "carnagiu": 100 de indivizi - care-s si maghiari si tigani - stransi sub numele Budapest Gypsy Symphony Orchestra, au convins mii de romani sa plateasca de la 1 la 3 milioane de lei ca sa-i vada. Nu venisera sa ne ia Ardealul, nici sa proclame autonomia Teatrului National, nici sa ne strecoare in traiste nu`s`ce puradei cersetori. Ne-am facut-o cu mana noastra, caci ne-am dislocat umerii cu aplauze in timp ce ei cantau diavoleste, de la Dansurile Ungare ale lui Brahms pana la senzationala Ciocarlie a lui Grigoras Dinicu. In seara aceea ar fi putut sa ne ceara orice, n-am fi ezitat: le-am fi "dat" Ardealul cu tot cu Banat pentru o "saniuta" - un bis cat de mic la "Sania cu zurgalai"; le-am fi "dat" Vama Veche cu tot cu nudisti si rocheri pentru o portie autentica de "Az a szep" sau un "Ceardas" de Victorio Monti. Le-am fi "dat" Constanta cu tot cu primar pentru o croaziera virtuala pe Dunare, cu "manele" de Strauss, Liszt sau Berlioz. De fapt, tot spectacolul de vineri fu un mega-bis, fiind reprogramat in mod exceptional dupa cel de joi - cand, in ciuda pretului piperat, mii de romani ramasesera pe afara. Vineri seara l-am vazut pe ministrul Culturii si Cultelor incremenit in loja oficiala, apoi fracturandu-si mainile in aplauze, cot la cot cu ceilalti romani "de rand". N-a fost un concert pentru oi, n-a fost nici o oaie in sala si cred ca nici intre ceilalti 22 de milioane de romani nu se afla. Iata-ne la esenta acestui material: nu de secui, nu de unguri, nu de tigani ma tem eu, ci de iredentismul autohton, romanesc, de revizionismul "original" si pervers "made in Romania", de regionalismul murdar "Pantelimon vs. Drumul Taberei", de autonomii si enclavizari gen Mamaia - Constanta. Sunt nascut in Constanta si am in vine moti, moldoveni, dobrogeni. Soarta m-a plimbat cum a vrut si m-a lasat iar (e a treia oara) prin Bucuresti. Voi sta aici inca 4 luni, 4 ani sau o viata, habar n-am acum. Nu-s chiar un strain pe aici. Si-apoi, ma vad cu mai multi constanteni pe aici decat in Constanta - adevar la fel de ciudat ca si faptul ca primarul de-aici e un constantean, ori ca un bucurestean conduce Constanta. Putea fi si secui, si maghiar, si tigan - mi-ar fi fost egal. Iata, insa, ca taman "ai mei" mi-au trecut peste piept o granita. As spune ca-s un constantean exilat, sau chiar un roman in exil, daca n-ar fi prea "elevat" mesajul pentru cei ce mi-au "ocupat" orasul natal si chiar tara. Ce-ar face diferenta dintre "exil" si "acasa"? Printr-o simpla manarie de acte sau un cumul "controlat" de opinii, eu sunt "de-al casei" ori un nenorocit de strain; un majoritar arogant sau un minoritar vinovat de toate, bun doar de stors si de muls. Pentru mine, Kosovo e Constanta si, prin extensie, Romania intreaga. N-ai cu cine-mparti durerea aceasta, durerea de-ai tai, de "acasa". Ce treaba am cu ungurii, cu secuii, tiganii, cand "ai "mei" ma ard la talpi zi de zi, "mioritic" (sa nu zic ciobaneste)? Intr-o zi, constantenii care vor iesi cu o treaba din "tara lor" se vor trezi ca platesc cate-o taxa de tranzit la fiecare satuc. Ca li se cere "pasaportul" la fiecare varf de munte sau gura de rau. Ca-i costa fiecare ocheada zvarlita pe luciul unei ape "private". Si vor sari cu furcile si topoarele sa treaca de-ai "lor". Nu de sarma ghimpata a secuilor si maghiarilor mi-este teama. Romanii "mei" zidesc zi de zi granite intre ei fara nici un regret, nici un scancet. Cand am vizitat Constanta ultima oara, prin decembrie, m-am simtit mai rau ca in Kosovo: o granita din Mamaia imi taia, fara nici un temei, accesul pe plaja: probabil ca sa fie pazite "investitiile" private de pe litoral, un gard ordinar isi intindea aroganta sinistra si surda din strada, pe langa Cleopatra, pana in mare. L-am sarit ca un hot, ca sa ma plimb pe-o fasie de plaja, pe langa o fasie de mare - care nu-i nici "a mea", nici a urmasilor mei, nici a constantenilor, nici a edililor, nici macar a "Apelor Romane" - efemerul "patron" al zonei... Acea mare pe care-o cantasera, "odinioara", Ovidius si Eminescu si care va dainui milioane de ani dupa noi (minuscule cheaguri de orgoliu galactic...) era transformata acum intr-un bancomat ordinar, pazit de structuri paramilitare. Poti sa plangi, poti sa versi, Romanie, dar asa ti-ai inecat toti poetii... I-ai vandut ca o Iuda, cu burta, pe-o gurita de mici si-o halba sleita de bere. La intoarcere, am "negociat" cu niste gardieni-graniceri care s-au indurat sa-mi deschida doar pentru ca doream sa "ies", sa plec dracului din enclava aia sordida. Mi-a fost rusine de mine: as fi vrut sa fi fost maghiar, secui, sas, evreu sau tigan, orice - dar sa scap de rusinea asta. Care, dupa o vreme, devine lehamite. Si-apoi moarte. La Chisinau, Istanbul sau Varna m-am simtit "mai acasa". Intr-un fel dureros, exilul e numai acasa. Acasa-i mereu doar acolo unde doare o granita.