Impresiile unui bucureştean care a ratat deliberat mitingul

Alaltăieri, în ziua asumării răspunderii de către guvern pe noul Cod al Muncii, ca orice bucureştean într-o relaţie ceva mai distantă cu mişcarea sindicală din România, am stat în cafenea. Acolo eram alături de prietenii mei, când, pe lângă mine, au trecut cei aproximativ 50.000 (câţi au estimat organizatorii că vor fi) sau 20.000 (câţi au anunţat organizatorii că au fost de fapt) sau 8.000 (potrivit informaţiilor furnizate de către Jandarmeria Română) de manifestanţi zgomotoşi, în drum spre Piaţa Constituţiei.

În marea aceea de energie negativă manipulată, combinată cu compasiune proletară şi cu teamă autoimpusă prin proiecţia grandioasă a unei sclavii fictive, i-am recunoscut pe ipoteticii eroi episodici contemporani - naţionali sau locali - Adrian Sobaru, Ioana Purcărea şi, mai ales, sindicalistul-şef Marius Nistor. Acesta din urmă, constatând că nu intenţionez să mă alătur masei de oameni nemulţumiţi în mişcare, mi-a aruncat, de sub perechea sa de sprâncene invariabil încruntate, o privire încărcată de reproş. Aş ţine să-i precizez domnului Marius Nistor, cu această ocazie, că la shopping n-am ajuns alaltăieri, însă nici n-am simţit vreun impuls să mă ridic de pe scaun pentru cauza sa, construită din iluzii, din aberaţii şi de către personaje lipsite de credibilitate. Implicit, nici nu mi-a fost ruşine de ruşinea pe care domnia sa pretinde că a simţit-o pentru mine şi pentru alţii ca mine. Motive care să mă ţină pe loc au fost destule. Aş menţiona, bunăoară, printre altele, doar că respectiva cafea era excepţională şi că n-am votat eu - zece ani postcomunişti însumaţi din paisprezece - Ion Iliescu, în vreme ce alţii, prin alte părţi, optau, spre exemplu, pentru Václav Havel sau pentru Lech Wałęsa.

Deoarece consider că anumite consecinţe în plan politic, economic şi social transcend ciclurile electorale, uneori şi etapele istorice, alaltăieri am evitat, de asemenea, şi să telefonez emoţional sau să trimit mesaj la Realitatea TV, răspunzând la întrebarea „De ce trebuie să plece guvernul Boc?", în speranţa că voi câştiga 100.000 de euro. Prin lipsa mea crasă de solidaritate faţă de revendicările sindicatelor, accidental sincrone cu obiectivele politice ale opoziţiei, m-am separat indirect, dar cu bucurie, şi de comentatorii din studiourile Antenei 3, Gâdea, Ciuvică sau Oana Stancu.

În acelaşi timp, rămânând rece la reacţiile pripite, alarmante şi iresponsabile, emise într-un context nefericit către seară, în şedinţa Parlamentului, la adresa premierului ungar, Viktor Orban, şi a manifestaţiei de la Târgu Mureş din 15 martie, m-am separat indirect de Crin Antonescu, de Victor Ponta şi, cu regret, de senatorul Puiu Haşotti (un răspuns al autorităţilor române pe această temă, dacă se impune, ar trebui formulat raţional şi calculat, şi nu emoţional şi interesat).

În fine, către miezul nopţii, nu am ratat decât reproşurile şi lamentările resemnate ale analistului de presă Mircea Badea în jurul lipsei mele de implicare. Nu dormeam. Am mers într-un club ca să verific potenţialul turistic al litoralului românesc, promovat de primarul Radu Mazăre sub întrebările ajutătoare ale jurnalistului Victor Ciutacu, şi am stat acolo până târziu, pentru că, repet, pe zi, savurasem o cafea ex-ce-len-tă!