Inchisoarea de maxima securitate Ucraina

Imediat dupa semnarea Tratatului cu Ucraina, in 1997, am facut parte dintr-un grup de studenti care a intreprins o vizita in tara vecina si aproape prietena. Un fost lider al studentilor, Romeo Mosoiu, numit dupa schimbarea regimului din 1996 consilier prezidential, ii amintea lui Emil Constantinescu in fiecare zi de romanii din Bucovina de Nord; pana la urma, presedintele a fost de acord sa plateasca un "pelerinaj" al studentilor la romanii din Ucraina. Liga Studentilor si ASCOR s-au ocupat de organizare. Toate cele patru autocare cu studenti si-au burdusit burtile cu carti in slova latina si au demarat spre Ucraina. Drapelele Romaniei, pe care unii lideri mai inflacarati ne recomandasera sa le luam de acasa, erau ascunse sub haine. La fel si aparatele de fotografiat, dar si simtirile romanesti amplificate de troparele si imnurile dedicate lui Stefan cel Mare si Sfant pe care le-am cantat tot timpul, la indemnul ASCOR-istilor. Voloca, sat de romani. Asezat pe o vale, intre dealuri imbracate in conifere. Desi era doar inceput de toamna, un frig cumplit ni s-a cuibarit in oase de cum am ajuns. Parca am fi fost in Siberia, iar romanii din sat ar fi fost deportati in taiga de catre un regim nemilos. Aveam sa aflam ca adevarul nu e prea departe. Cei mai multi romani din Voloca confectioneaza rochii de mireasa, pe care apoi le vand. Cu totii am fost cazati in casele lor. Imi amintesc camerele curate, cu stergare colorate si paturi din lana groasa, facute in gospodarie. Si cosul imens cu mere rumene ca obrajii fetelor din sat, pe care gazda ni-l aseza in fiecare dimineata langa pat, cu mult inainte de a ne trezi. N-am sa uit niciodata ciorba de porc in care pluteau doi carnati grosi, la fel cum o sa imi amintesc mereu, cu toate amanuntele, dimineata geroasa in care cativa ierarhi, din Romania si Basarabia, au sfintit catedrala romanilor din Voloca, in timp ce pe dealurile albastre, ceata se ridica, fara prea multa convingere. Acolo am jucat hora in jurul Stejarului lui Stefan din Codrii Cosminului, dupa slujba de pomenire a moldovenilor care au murit in lupta. Dupa slujba, organizatorii au intins masa mare la caminul cultural din Voloca. Mancare romaneasca si vin. "Fratii" se uitau la noi cu multa bucurie, dar si cu oarecare uimire aproape obiectuala, "ca niste copii irakieni in fata unei sticle cu Pepsi rece", m-am gandit atunci. A doua zi am plecat in oras, in Cernauti. Acolo am putut sa simtim cel mai bine cizma sovietica pe gatul romanilor. Nu mai vorbeau de mult romaneste in magazine, in locuri publice si, mai ales, in relatiile cu reprezentantii administratiei de stat. Le era frica. Cernauti mi-a ramas in amintire ca un oras gri, cu oameni infofoliti, plictisiti de viata. Cu femei plesnind de sanatate si frumusete, cu bisnitari la orice colt. Cu masini dureros de scumpe pentru saracia celorlalti si tancuri pe strazi dupa lasarea serii. La cimitirul din Cernauti am vazut morminte de romani cu cavouri sparte si oase aruncate peste tot. La universitate, studentii romani ne-au povestit drama lor. Cursurile cu predare in limba materna se imputinau cu fiecare an, iar colegii ucraineni se uitau stramb daca ii auzeau vorbind, chiar si in pauze, in alta limba decat cea a statului. Aveau o expresie feciorelnica in toate gesturile, cuvintele le ieseau din gura soptit, iar pe holurile universitatii mergeau numai pe langa pereti. Cata diferenta intre ei si explozia, adesea zanatica, de exuberanta din scolile si universitatile din Romania! Teama si opresiunea lasasera acolo rani adanci. Cartile aduse pentru romani le-am descarcat pe furis, ca niste hoti. Aproape de miezul noptii, le-am trecut din mana in mana si le-am depozitat in beciul scolii din Voloca, in timp ce cantam imnurile "golanilor" din Piata Universitatii. Aveam sa aflam, la cateva zile dupa intoarcerea in Romania, ca autoritatile gasisera ascunzatoarea si arsesera toate cartile. Aceleasi autoritati care au oprit curentul in comuna Voloca, exact in ziua in care gazdele noastre voiau sa organizeze o seara romaneasca la care eram, bineinteles, invitati. A doua zi, cand am ajuns la granita ningea. Am vrut sa ne oprim sa facem bulgari, dar am fost trimisi in autocare de soldatii ucraineni, care au indreptat, la propriu, tevile pustilor spre noi, pentru a ne arata ca nu glumesc. Iata ca acum, dupa vreo sapte ani, poporul vecin si aproape prieten traseaza geografii agresive pe piciorul nostru de plai. Seara, la televizor, oficialii se scuza, iar conationalii mei telefoneaza si propun rezolvari din zi ii in zi mai nastrusnice. Complicata treaba asta cu geopolitica si alti "demoni" contemporani, tocmai de aceea ii las pe altii sa se pronunte. Ceea ce m-a uluit insa in tot acest atac concertat de la Rasarit asupra noastra e afirmatia publica a ucrainenilor de zilele trecute. Probabil pentru a mai imblanzi ingrijorarea forurilor internationale cu privire la Canalul Bastroe, autoritatile de la Kiev s-au laudat ca drepturile de care se bucura romanii din Ucraina, zona Cernauti, ar putea reprezenta un model de urmat pentru alte state.