Ingeri urbani
Ingeri urbani
02 Jul, 2002 00:00
ZIUA de Constanta
1256
Marime text
Eram in Valu lui Traian. Soarele mi se naclaise in cap ca o guma de mestecat asa ca atunci cand veni microbuzul parca aparuse din cer o canistra de sampon-balsam. Eram rupt: nici nu m-am cuibarit bine in scaun si-am atipit. Incepusem chiar sa visez cand ceva cobora din aer, imi scutura umarul si chiar imi vorbi. S-au scurs cateva clipe pana ce ochii au adunat toate cioburile din aer, le-au lipit si au alcatuit in dreapta mea o imagine clara, cu un pustiulica nervos si-o mana intinsa spre mine: nu cumva eram dintre aceia care cred ca pot calatori fara sa plateasca? Convins de mina lui fioroasa, am platit si m-am cuibarit la loc in scaun. Cand esti obosit, nimic nu poate fi mai placut decat leganatul masinii si zumzetul bland al motorului care le stie pe toate, chiar si drumul pana acasa. Poate-as fi mers asa pana la capatul lumii. Dar biletul era pana la Constanta, unde m-am trezit: o frana brusca ma tranti cu capul de scaunul din fata mea. Apoi urma o disputa apriga intre soferul nostru si conducatorul unui troleibuz, discutie care si-a mutat apoi zoaiele in interiorul masinii. Cand un sofer incinge o partida de injuraturi cu alt sofer, pasagerii ii canta, invariabil, in struna soferului lor: masina e, provizoriu, o prelungire a eului. Atat. Pentru cateva clipe, cat microbuzul s-a prelins pe langa troleul imbufnat, am vazut, lipite de geamuri, fetele celorlalti pasageri, abrutizati de ostilitate. Un minut mai tarziu redeveneam pietoni si toate astea erau uitate. Unii s-au dus spre statia de troleu, poate aveau sa urce chiar in cel pe langa care trecusem si, pana sa coboare, urmau sa stea incordati, gata sa boscorodeasca pe oricine avea sa se lege de troleul Lor. As fi dat orice sa ma duc acasa, sa ma bag sub dus si sa ma spal de toate zoaiele astea, dar mai aveam un drum de facut, pana in statiuni. Imbulzeala, papornite, transpiratie, coate in burta: ce poate fi mai frumos? Am ochit microbuzul, am prins, chiar, un loc si, fireste, cum m-am cuibarit in scaun, am si atipit. Mi-era foarte sete, nu apucasem sa beau nimic, asa ca fantasma isi facu loc in vis: un soi de inger venea prin aer spre mine, zambind ca o reclama, cu o sticla aburinda de suc care facea toate minunile: potolea setea, curata petele cele mai dificile, avea minute gratuite incluse si, daca te uitai sub capac, vedeai ultimul episod din telenovela preferata. Si venea drept spre mine, uite-l, ma atinge pe umar, chiar imi vorbeste, ma scutura, vai, se rasteste la mine! Am deschis ochii si ei au compus, din cioburile aerului, o imagine clara in dreapta mea: un pusti obraznic si o mana intinsa. Deja-vu! Pentru o clipa ma apuca o revolta ciudata, doar ce-i platisem, de o viata intreaga platesc, platesc, in stanga, in dreapta, in sus, in jos, doar pusti obraznici care ies din reclamele zambarete si te inghiontesc sa-ti ia banii. Apoi cercul vicios isi crapa nitel arcul: era alt microbuz si-apoi pustiul asta era nitel mai inalt si mai negricios. Am platit si s-a dus. Am inchis ochii, incercand sa-mi recuperez ingerul dar visele s-au amestecat, se umplusera de transpiratie, zgomote, mormaieli ce ieseau dintre muchiile taioase ale unor umbre. Am deschis iarasi ochii: cineva din fata se ratoia la mine. Imi sunase telefonul si nu-l auzisem, de-asta facea urat: las`ca stie el ca l-am pus intentionat sa sune, sa ma dau mare ca "am mobil". Am dat sa-l opresc dar cei din jur ii cantau in struna. M-am enervat si i-am povestit ca telefonul, cu fir sau fara fir, e doar un aparat, o scula electrocasnica, asemeni unui fier de calcat, unui aspirator sau aragaz. Ori poate el, cand si-a luat primul fier de calcat, iesise cu el la brau, sa se dea mare? Si-a scos aspiratorul in lesa pe strada, sa crape de ciuda vecinii? Ma incinsesem si o tineam in lant iar cei din jur, initial ostili, ma aclamau, hohotind pe seama tipului. Umilit, inghiontit, isi croi drum spre usa si cobora bombanind. M-am necajit si mai mult: nu asta dorisem, inotam spre visul ala cu ingerul si nu reuseam sa-l ating, eram doar obosit, atat, aveam nevoie sa vad ceva, orice, zambind ca un inger. Atat. Am scobit cu atentie-n jur tot restul zilei: nimeni nu zambi catre nimeni, mai rau, nimeni nu vorbise cu nimeni. Ne spuneam vorbele si totusi, ciudat, nu ne iesea din gura nici un cuvant. In rastimpuri plateam sau intindeam palmele sa ni se plateasca. Atat. Acasa deja uitasem, am deschis televizorul si, in timp ce rulau reclamele, am adormit ca un inger.
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii