Inutilitatea suferintei

Aproape toate misticile, indiferent de religia si cultura din care s-au adapat, au innobilat suferinta. Suferinta e o scoala care il ridica pe om pe culmile desavarsirii, e o gara obligatorie in drumul evolutiei spirituale. Numai cel care invata exercitiul suferintei se poate bucura de fericire. Intre toate, crestinismul, mai ales Ortodoxia si Catolicismul, a cultivat o scoala a suferintei, cu efecte importante asupra existentei sociale, mai ales pana in epoca moderna, atunci cand impactul Bisericii in viata comunitatilor umane s-a diminuat. Modelul absolut este, desigur, Iisus Hristos, Cel rastignit pentru pacatele oamenilor, fara nici o vina. Secolul XX, care nu degeaba a fost numit secolul ideologiilor - ce adesea au dus la razboaie, la genocid si la gulaguri - a adus cu sine si mistificarile acestui fenomen. Mistificarea suferintei, deturnarea sensului ei. In numele suferintei care vindeca au fost comise o multime de abuzuri insa. Istoria consemneaza un caz infiorator in care un papa a fost informat despre dezvoltarea unei secte foarte periculoase, pe care apoi a incercat sa o lichideze. Dupa ce toate demersurile diplomatice au esuat, el a trimis o armata care sa ii treaca prin foc si sabie pe toti sectantii din orasul respectiv. Intrebat de conducatorul corpului de armata cum ii va deosebi pe sectanti de credinciosii fideli Bisericii Catolice, papa a replicat ca trebuie sa ii omoare pe toti, caci suferinta purifica, iar Dumnezeu ii va alege pe ai Sai. Aici s-a cuibarit o confuzie monstruoasa intre suferinta asumata de bunavoie, constient, si cea impusa sau conjuncturala, fortata de imprejurari. Aceasta din urma nu are nici un fel de valoare, caci tine de latura morbidului, a inutilitatii sau a prostiei. Este exemplul grupului de crestini filipinezi care se crucifica in fiecare an, pentru a pune in practica suferintele lui Iisus. Fireste ca Biserica nu poate fi de acord cu aceste practici. In mod similar, istoria romanilor este o suferinta perpetua, atat in plan social, cat si in cel mental. O suferinta la care acest popor a fost obligat sa participe de catre cei care au uneltit in luarea deciziilor, cultivand in randul maselor o virtute bolnavicioasa care ii determina sa suporte orice, in mod inutil. Viata romanilor de dupa 1989 nu depaseste prea mult aceasta schema infricosatoare. Toate guvernarile de dupa caderea dictaturii s-au priceput sa intretina mitul suferintei sociale, care izbaveste. Toti cei care au dispus de soarta acestei tari au gasit mereu argumente pentru ca romanii sa stranga cureaua, sa parcurga singuri, in intuneric, tunelul la capatul caruia sclipeste palid luminita izbavitoare. Unii au pus ceasurile sa sune pentru trezirea cea din urma, altii au pretins ca, prin aceasta suferinta sociala, poporul se purifica pentru a implini menirea mesianica a ortodoxiei romanesti, aleasa de Dumnezeu pentru Batalia Finala, Armaghedonul. Prea adesea, am fost invatati sa facem din lipsuri o virtute, dupa principiul ca daca vulpea nu poate ajunge la struguri devine mistica si pretinde ca imbuibarea e pacatoasa. Poate ca nu intamplator, un scriitor rus, provenit deci dintr-un spatiu in care filosofia mincinoasa a suferintei impuse a facut cariera, observa ca "painea" reprezinta o chestiune materiala doar atunci cand fiecare se refera la propria persoana si ca isi poate impune in mod deliberat anumite privatiuni. Atunci cand insa o persoana este pusa sa rezolve problema painii pentru ceilalti, problema devine una pur spirituala.