Lumină în curtea omului care a înălţat o troiţă

Suntem neîmpăcaţi cu noi înşine în vreme de pace... Suntem liberi, însă ne proiectăm deliberat în dictaturi fictive... Idealizăm figuri şi frânturi dintr-o istorie naţională romanţată, dar, în acelaşi timp, ne-am abandonat bibliotecile, cărţile vechi, ziarele, limba, credinţa...

Între atâţia analişti-impostori care disting, în inerentele disfuncţionalităţi ale prezentului, dezastrul absolut, între atâţia năpăstuiţi de meserie care vânează pomenile anunţate sau spontane cu o ferocitate impresionantă, e din ce în ce mai greu de imaginat că, de fapt, înţelegerea profundă a vremurilor actuale - desigur, neocolite de provocări şi de greutăţi - exclude teoretic excesele de pesimism, panica simulată, retorica patetică, spaimele hiperbolizate, nesimţirea cu circumstanţe atenuante sau revolta fără subiect. Permite, în schimb, celor ce simt că trebuie să facă aşa ceva, unele gesturi simbolice emoţionante... Din nefericire, acestea sunt tot mai rare...

Omul care a înălţat o troiţă a cultivat, în viaţă, şi pasiunea pentru verb şi pomi fructiferi, într-o grădină, într-un sat pitit la poalele unui deal. Nu are importanţă, în acest context, nici care este numele său, nici de ce nu mai trece, aşa cum obişnuia, pe la Constanţa. Omul care a înălţat o troiţă e un om al cărţii. Pentru fiecare dintre lucrurile pe care le-a înţeles cercetând a construit fie un text, fie o metaforă. În mod excepţional, troiţa din faţa curţii sale este o metaforă...

Imaginaţi-vă un părinte departe de copiii săi, ajunşi şi realizaţi pe alte continente. Ei - fericiţi cu noile lor orizonturi, el - fericit, mai degrabă, pentru fericirea lor. Într-una din zile, părintele a recuperat icoanele pictate în vremea studenţiei de către fiica sa - azi, artist plastic în Australia -, reunindu-le într-un mic adăpost, la capătul unei alei cu meri înfloriţi. E poate, într-un fel, gestul izolat al unui om însingurat, ajuns în punctul în care nu mai e nevoie să-şi sprijine efectiv copiii, dar e şi altceva pe lângă asta, foarte frumos, căci în troiţa respectivă pâlpâie, din când în când, o candelă.

Peste câteva nopţi, se vor aprinde, în aproape toate casele, candele. Ar fi bine să ne întrebăm de ce şi pentru cine ard. Ce drame purtăm în noi, cum le comemorăm şi cum ne integrăm, cu ele în suflet, în atmosfera Sfintelor Sărbători? Peste câteva nopţi, ar trebui să încercăm să stingem televizoarele, să lăsăm lumânările să vorbească şi, apoi, să construim o metaforă...