Macelarul

Din cand in cand, cate-un compatimitor de profesie ma cinsteste cu o cafea amara. Cafeaua, ca multe alte placeri omenesti, este virtuala, dar amaraciunea pare autentica. Cand compatimitorul vine de la chiosc sau umbla pe Internet, unde-mi gaseste articolele, intinde imediat ibricelul si-mi toarna un e-mail clocotit. In al carui zat ar trebui sa-mi ghicesc atat crimele viitoare, cat si pe cele deja comise: am facut, de pilda, texte care "dateaza", cu miza atat de mica incat mi se vad gleznele pe sub ele: n-ar fi, adica, pe masura unuia care-a schimbat niscaiva ocheade patetice cu literatura. Sau, dimpotriva, miza era prea mare pentru a fi irosita intr-un colt de gazeta. Si ca, oricum, a semna intr-un ziar din Constanta este o irosire nerusinata, o cochetarie penibila cu mediocritatea si cu ratarea. Asa ca m-am decis sa-i povestesc cum e treaba careia noi, scriitorasii care-am cerut azil pe la ziare, ii spunem "macelarie". Indeletnicire onorabila care are cel putin o virtute, aceea de-a ne fi vindecat, partial, de viciul "eternizarii" prin scris, de gaunoasa iluzie de sub spoiala notorietatii. Marturisesc ca aia care-mi facuse ocheade noaptea, pe aleile unui parc ori ma pipaise, in oarba lumina a zilei, prin subsolurile unor cenacluri, era, in realitate, o tarfa, care, pentru doua poezele scrise pe-un bon de masa, s-ar lasa de oricine sedusa si, fireste, abandonata. Cat despre literatura cealalta, aia "mare", care se imbraca doar in majuscule, e prea larga pentru azilanti uscativi ca mine. Ea umbla doar cu craii cei mari pe care, din comoditate, i-a adunat in jurul ei, pe la capitala, unde-si invarte aproape toate chermezele. Crai cu care, de altfel, nu face dragoste decat in public, dupa care le toarna imediat cate-un plod, primind in avans si pensiile alimentare ce i se cuvin. Ca doar nu publicand o carte ajungi cineva, ci fiind Cineva ajungi sa publici o carte. Asa ca nici aia, chiar daca e imbracata-n majuscule, nu-i chiar fata mare. De fapt, e o fripturista mai nazuroasa, o tarfulita de lux. Cu care un azilant uscativ ca mine, un macelar ordinar, nu-si permite sa umble. Daca stai ca prostul, ca mine, nu spargi si tu o conducta, nu devalizezi o bancuta, nu te faci macar nitel politruc, consilier sau cuscrulet de ministru, nu behai prin tocsouri dar nici nu-ti faci post de televiziune, nu rasucesti ciubuce cu nici unui grof dar nici nu-i pupi imineii, cum naiba sa platesti pensia alimentara? Am cazut, candva, in pacat si-am publicat o carte, si inca sunt tras de urechi c-am facut un copil din flori: nascut prin cezariana, adica subventionat de Ministerul Culturii (a nimerit in lopata cu altele, nu mi-as face iluzii), a ajuns un aurolac care-nfunda, probabil, canalizarile, ca-n librarii n-avea loc: n-o sa-l cumpere nimeni, i s-a mai spus. Ba, de atata subventie, inca sunt fugarit de editor, care si-n gaura de canal ma va gasi si-mi va cere bani. Asa ca, draga compatimitorule, desi mai aveam o carte la o tipografie de-aici, din provincie, na c-am abandonat-o si m-am intors, cu un voios plescait, la macelarie. Acolo mi-e locul, acolo ajung, orice-ai spune, azilantii uscativi ca mine. De admiratori si compatimitori de profesie geme tara, aproape ca se scufunda de cati i s-au adunat pe garduri. Pana cand tu, admiratorule, compatimitorule, nu-ti vei plati toate taxele (de admiratie, de compatimire), pana nu-ti vei plati chiria pe varful lantului trofic, unde spui ca te afli (macar cumparand o carte sau exprimandu-ti multumirile si frustrarile intr-un mod la fel de concret), pana cand nu vei oferi altceva decat aburii dintr-o cafea virtuala, nici un macelar n-o sa lase cutitul din mana pentru admiratia sau compatimirea ta. Si-apoi, dupa cum iti spuneam, e o indeletnicire onorabila, macelaria. Decat sa-mi sterg gura, seara de seara, de noroiul de pe imineii altora, mai bine-mi sterg sortul de sange. Sau poate nici nu-l mai sterg. Doar e un sange curat, a tasnit din venele mele. (Dar te rog, din suflet te rog: nu compatimi, nici nu admira asta.)