Mahării, petrolul şi DNA-ul Afaceriştii şi aurul negru

Recursul lor împotriva arestării se va judeca miercuri, la Curtea de Apel Bucureşti. Şi, totuşi, în întreg acest complex de informaţii oficiale, într-o anumită măsură şi, respectiv, venite „pe surse", într-o altă măsură, nu pot să nu mă întreb de ce sunt atât de multe cazuri de firme care pun la cale şi adesea reuşesc prejudicierea statului. Iar răspunsul este simplu: pentru că pot. Pentru că îşi permit. Pentru că sistemul de depistare a fraudelor este greoi, îmbătrânit şi poate fi uşor fentat. Pentru că în orice sistem, dar mai ales în domeniul finanţelor, se găsesc foarte rapid persoane dornice să nu-şi facă treaba cum trebuie. Fie stimulate de eventuale câştiguri provenite din activitatea infracţională a persoanelor pe care le protejează, fie, pur şi simplu, demotivate de faptul că salariul încasat de la stat nu merită efortul. Efortul de a cerceta, de a investiga, de a aplica legea. Sau, încă şi mai rău, demotivate de volumul mare de muncă. Nu încerc să acuz pe nimeni şi nici să iau partea nimănui. Pur şi simplu, am ajuns la concluzia că statul român este unul dintre statele cel mai uşor de fentat. De înşelat, de furat. Şi nu neapărat din rea-voinţă sau dintr-o pornire infracţională greu de stăpânit. Simplu ca bună ziua - din cauza legilor sale. Nu o dată, am auzit persoane care şi-au încercat norocul pe piaţa afacerilor din România spunând că statul aproape că te obligă să-l înşeli. Şi încep din ce în ce mai mult să le dau dreptate: un afacerist cinstit, care vrea să-şi plătească taxele potrivit legii, care nu vrea să iasă în afara normelor şi condiţiilor stabilite de sistemul fiscal şi nu numai, se va lovi de nenumărate obstacole în demersul său fiscal. Pornind de la impozitele prea mari şi continuând cu controalele transformate adesea în vizite periodice ale comisarilor Gărzii Financiare, Inspectoratului de Muncă, Fiscului şi câte şi mai câte, afaceriştii cinstiţi sunt sufocaţi. S-o spunem pe aia dreaptă: controalele nu vin niciodată peste firmele fantomă, de pildă. Şi nici nu „obstrucţionează" marile afaceri ale potentaţilor zilei. Pentru că nu se cade. Nu, gardiştii şi toţi ceilalţi dau năvală peste micii întreprinzători, pe care îi storc de „vlagă fiscală". Îi jumulesc. Iar în aceste condiţii, cum să nu-ţi treacă prin cap că ar fi fost mai bine dacă aveai o afacere underground? Cum să nu fie mult mai uşor să înşeli şi să practici evaziunea fiscală? Cum, când însuşi statul te împinge la aşa ceva? Iar în aceste condiţii, să nu ne mai mirăm de grupurile infracţionale cu prejudicii record destructurate de DNA. Să ne mirăm doar că le destructurează.