Mic indreptar al luptei de clasa (5)

Cel mai mare privilegiu pe care si-l ofera puterea e acela de a-si alapta singura naparcile care-i vor lua, cu prima ocazie, gatul. In istoria cresterii si descresterii fetelor craiesti se repeta, la infinit, aceleasi scheme plictisitoare incat chibitatul nu mai are absolut nici un farmec. Pe fiecare catarator il asteapta caderea, mai penibila sau mai spectaculoasa, in ceafa fiecarui Cezar sufla sute de Brutusi: o lege de fier, veche de cand lumea, care face cartile in istorie, in politica si economie, spune ca atunci cand se incheie urcusul trebuie sa cazi. E doar o chestiune de timp si de stil, dar finalul e o certitudine la fel de plictisitoare si teapana ca aceea ca pe toti ne asteapta moartea. E induiosator ca nici unul din alpinistii nostri politici nu pare sa stie sarada propriului echilibru: mai mult, consuma atata vlaga si viclenie sa ajunga in varf, sa le faca vant in prapastie celor din fata, incat raul de inaltime ii ia pe toti pe nepregatite. Acrobatiile nu-i ajuta pentru multa vreme sa isi pastreze pozitia si, in plus, le consuma toate resursele: cand sacul de oxigen se goleste (intotdeauna se goleste), istoria isi casca repede groapa sa-i inghita de vii, cu tot cu poleiala si onorurile lor sezoniere. Mai devreme sau mai tarziu, peste mintile lor se lasa, definitiv, marea bezna, asa ca multi se apuca singuri de fundulet si se trag in jos. Altii gasesc putere, in caderea lor, sa se mire de ce li se intampla: nici unul nu pare sa stie cu adevarat ce-l asteapta pe drumul asta. Nu e induiosator? Mi-a ramas intiparita in minte uluiala ridicola de pe fetele sotilor Ceausescu la judecata, atat de trista era bezna aia din orbitele lor incat cred si acum ca gloantele au plecat spre ei ca o izbavire. Si mai trist, poate chiar macabru, a fost dansul celor ce s-au aburcat prin golul caderii lor, competitie ce continua, tot mai oarba si mai imputita, in zilele noastre. Studiez cu viu interes fetele celor ce umplu afisele electorale, le scobesc chipul cu pasiunea cu care alti cerceteaza, pe la Antipa, exemplarele tintuite-n formol pentru studiu. Si nu incetez sa ma mir, aceeasi otrava stranie e in toate acele pupile dezgolite de viata, in zadar caut pe sirul de triste figuri o bruma de constiinta, un cheag de real, o scanteie, un varf de lumina adevarata, macar dara aceea minuscula lasata de ciobul ce taie, deopotriva, fruntile tuturor regilor si neghiobilor: "intr-o zi vom muri". Nu par sa stie asta si tocmai ei sar sa ne tina in palme zilele vietii noastre. Tocmai acela care nu e in stare sa isi umple propriul abis indrazneste sa imi propovaduiasca mantuirea, imi cere sa mi-l fac calauza, tocmai acela vine si imi spune, apoi, "nu uita ca viata e scurta, monser". Ce le-a manat pe umbrele astea de oameni acolo, sus, adancindu-le, cu fiecare catarare, abisul? Unde duci tu lumea aceea, micule Brutus? Cum reuseste otrava asta sa iti goleasca atat de iute orbita si sufletul, sa paveze drumul spre iad cu oasele tale? Ce procopseala e sa faci turism in Arcadia? Cum de n-ai obosit sa cladesti din nisip, pe nisip? Dar sa-i lasam pe Cezari cu ale Cezarilor: cu vantul care pe toate le spulbera, pe toate le plimba dintr-o parte in alta, fara sfarsit si fara odihna.