Mlastina

...sau "10 ani de grafica cu Mugur Grosu". Acesta ar putea fi inceputul unei foarte frumoase prietenii dintre editorialist si expozitia sa, cu acelasi titlu stupid, deschisa recent in clubul bucurestean La Scena... De ce? De ce nu. La urma urmei, toti ne facem autoportretul (spunea alt ilustru falit), chiar si cand nu recunoastem. (Dureaza mult sa insir sofismul, deci credeti-ma pe cuvant...) Am scris despre altii sute de articole, multe nechibzuite, ar fi culmea sa nu nimeresc macar unul la subiect, scriind chiar despre mine. (Nu ca n-ar fi exclus). Nu-i chestie de lauda, nici de modestie. Doar o mica istorie - care nu-i a mea, nici a voastra, iar a urmasilor vostri cu atat mai putin. S-a-ntamplat, la un moment dat, sa fiu si eu pe acolo. Un soi de martor. Si cum fac, uneori, pe apologetul cauzelor pierdute, am toana asta tampa, hazlie, sa v-o povestesc. Asa, ca act gratuit, fara miza, doar din superstitia asta oarba, tampita, ca trebuie zisa. Mai ales ca mlastina (Mlastina) e, inevitabil, istoria unui inec. A unui soi de exil, adaugat la alte si alte exiluri. Pe care romanul le numeste si suturi in cur. Si nu cred, n-am crezut niciodata ca sutul in cur e un pas inainte. De sute de ani facem asta, unii cu altii, si n-am ajuns nicaieri. Apoi, ma-ndoiesc ca orice pas inainte se cheama inaintare. Mai mult, am inceput sa ma indoiesc ca, in genere, se inainteaza, se evolueaza.... OK, ne-nvartim, ne zbatem, ne taram, alergam ca bezmeticii din toate partile in toate directiile si ne-am obisnuit sa numim istorie toate ciocnirile, toate accidentele intalnirilor noastre. Chiar si asa, pare frumos, sentimental si inalt ce vorbim aici. Pentru ca avem o sensibilitate aparte pentru esecuri, un soi de complicitate secreta cu ratarea, un soi de cult onctuos al mortii in rate. Despre morti doar de bine. Poate de-aici acea abjectie de superstitie ca sutul in cur, ratarea, exilurile sunt pasi inainte. Poate de-aici placerea autorasparului, incapacitatea de-a te ajunge pe tine insuti din urma, de-a fi contemporan cu propriile reprezentari despre tine. Cu toate ca traim epoca CV-ului - cum spunea (habar n-am pe cine cita) fratele Stefan Caraman, dramaturgul - care-n seara expozitiei mele pleca in Iugoslavia, la propria sa premiera, totusi gasi doua ore pentru o halta in clubul La Scena. "Sunt, deci exist" - s-ar mai putea spune, intr-o traducere mai abjecta, aproximativa. Ce ciudat, vineri seara, in Bucuresti, am avut alaturi 30 de constanteni. Fiecare cu exilul, cu maturica sa fermecata, 30 de emigranti, de fugari sau, mai bine, 30 de tauri cu matadorii-n spinare. Ce mai cauti si tu pe aici, se ratoise la mine-o fatuca, bucuresteanca (pare-se), ce-ai mai venit si tu, sa ne iei haloiul din gura? Sigur ca vorbea la misto, totul era la misto, si povestea cu exilul, cu sentimentul acela cumplit, inutil, de "acasa", cu cei zece ani de bolboroseala si fuga, nimeni nu fugea nicaieri, nu venea de niciunde, totul, chiar si mlastina, fu doar o nazarire. Cu zece ani inainte, un amic (Gili Mocanu, am mai scris despre el) ma scotea din mlastina camerei mele pentru ca ne-am imaginat, pret de cateva luni, sau clipe, ca vom cuceri ceva, poate chiar impreuna. Amandoi desenam si visam monstruos de inalt si de mult, nu stiu ce, n-aveam timp sa aflam. Fiecare sta in mlastina camerei sale si scria, desena, apoi unul dintre noi batea le usa mlastinii celuilalt: mai esti viu, te ineci, incotro mai vaslesti? La-nceput doar atat era, un soi de zbatere, de vaslire oarba, inceata, sa iesim dintr-un soi de inec. Poate chiar asta-i arta, nici acum n-am habar. Intr-un fel era bine. Apoi n-a mai fost. Am iesit cu lucrarile-n spate, sa vaslim cu ele pe-afara, poate sa le expunem. Era in decembrie, acum un deceniu, si-am pornit prima expozitie la galeria Amfora: doua lucrari cenzurate, trei insi la deschidere si-un sut in cur, de la galerie, dupa cateva zile. Unul dintre cei trei musafiri era Aurel Gheorghiu, un taran genial, cu doar sapte clase, azi zis Cogealac. Chiar cand eram dati afara, veni Harry Tavitian. Asa am deschis impreuna galeria sa underground, in clubul sau de jazz din curtea Comunitatii Armenilor. Ani de zile am vaslit impreuna aici si exilul parea mai dulce. Am vaslit de ne-am rupt, sa scoatem ceva din mlastina, din rarunchi si din neputinte, sa ne spalam de toate exilurile stiute. Faceam cercuri tot mai largi in afara, in oras, in mai multe orase, fugeam cat ne tineau mlastinile celorlalti. Pana ce-am pustiit tocmai locul acela. Nu stiu exact cum s-a intamplat dar, ciudat, vineri seara, la expozitia din Bucuresti, intr-o casa de pe strada Mantuleasa, m-am trezit inconjurat de ai mei, cei de-"acasa", peste 30 de tauri cu matadorii-n spinare. Si eram acasa, de fapt. Peste tot e exil, peste tot e acasa. Si poate nu scapa nimeni din nici o mlastina.