Mobila si durere

Saptamana trecuta am gasit, intr-un colt de gazeta, o stire demna de Anul Caragiale. Un om de la tara - sa-i spunem Ghita - trebuia musai sa vorbeasca la telefon. Pentru un taifas la distanta e nevoie de doua conditii minime: sa ai telefon si un numar la care sa poti apela. Ghita le intrunea pe amandoua: avea telefon si stia cu precizie pe cine sa sune. Si inca nu orice fel de telefon, ci unul mobil: adica de-ala cu care poti sa te fatai unde vrei cu el la ureche, fara riscul ca o sa te spanzuri de firul agregatului electrocasnic. Poti, adica, sa-ti mulgi vaca in timp ce socializezi la mobil, ba chiar sa faci si teleconferinta cu ea, daca interlocutorul tau doreste sa-i auda glasciorul ori sa o puna la curent in privinta aditivilor alimentari admisi de legislatia actuala. Pentru un taifas la mobil, insa, mai e nevoie de o conditie: sa ai semnal. Ghita nu si-a prea batut capul cu povestea asta: a inteles doar ca, spre deosebire de telefonia fixa, care-ti umple casa de cabluri si paraziti, aia mobila umbla cu fire invizibile, pentru ca le spanzura undeva, prin vazduh, cu niste carlige care, in engleza, se numesc sateliti. In ziua cu pricina, Ghita se trezise cu fata la celular: trebuia musai sa faca o teleconferinta cu Vasea, sa afle ultimele cotatii la bursa de dobitoace. Sa-si vanda vaca acum sau sa o treaca, mai intai, pe euro doi? A apucat telefonul si a tastat numarul lui Vasile. Insa, in locul vocii tabacite de mahoarca, auzi o fandosita care il informa, gangurind, ca, "pentru moment, Vasile nu poate fi contactat". Ghita fu atat de uimit incat inchise repede telefonul. "Ia uite, pezevenghiul, si-a tras secretara". Apoi, amuzat de propria-i sperietura, forma iarasi numarul, hotarat sa o ia nitel la intors pe angajata lui Vasea. Don`soara, insa, il anunta, sec, ca Vasile, probabil, nu se afla in aria de acoperire, apoi ii tranti telefonul in nas. "O fi la buda", incerca sa se linisteasca Ghita, uimit de cata inginerie lexicala e nevoie pentru a acoperi o situatie atat de banala. Isi facu de treaba prin curte, isi vizita vaca, ii puse la ureche cateva cantece de sonerie cu telefonul mobil, apoi incerca sa telefoneze iar. Acum descoperi, cu mirare, ca n-avea pic de semnal. Puse mana la frunte si, vazu cativa norisori tolaniti peste casa lui. Ii ameninta cu pumnul, dar cum ei nu prea se sinchiseau, hotara sa se catere pe acoperis, ca sa fie nitel mai aproape de firul ala nevazut pe care-l tineau satelitii. Smecheria, insa, nu functiona, asa ca Ghita cobora, catranit, in curte. Chiar cand parea ca va fi nevoit sa se deplaseze personal pana la obor, vazu, ceva mai incolo, o mandrete de copac deasupra caruia atarna un petic de cer azuriu. Asa ca se aburca, iute, pe crengile lui pana ajunse in varf. Parea ca de data are noroc, asa ca forma numarul lui Vasea si se pregati de taifas. Bucuria, insa, nu-l tinu multa vreme: creanga subtire pe care se cocotase ceda si Ghita se pravali din tarii ca o poama coapta. Gazeta ne informa ca eroul nostru a fost internat la spital dar ca, potrivit medicilor, nu va mai putea niciodata sa isi foloseasca picioarele. In bucataria zilnica a unei gazete, o astfel de stire e mai subtire ca un aperitiv: afli atatea minuni despre semenii tai incat, fara voie, ajungi imun la lucruri destul de socante. Asta din cauza ca nobila institutie e nevoita sa opereze cu informatii la metru cub. Din punctul de vedere al cititorilor de gazeta, Ghita e un cetatean care, in cautarea semnalului pierdut de mobil, s-a catarat intr-un pom si-a cazut. Din punctul lui Ghita de vedere, lucrurile sunt la fel de complicate ca celebrul roman al lui Proust, dar nimeni nu prea are chef sau ragaz sa-l asculte. Am afla, altfel, lucruri interesante despre paradoxurile acestei lumi ticaloase, care scorneste tot felul de grozavii ca sa ne instraineze de micile bucurii ale vietii. De pilda telefonia mobila, care-a ajuns, pe blat, sa ne inlocuiasca picioarele. Asa cum, vorba unui confrate, televizorul incepe sa ne inlocuiasca ochii.