Nu trageti in evrei!

M-am trezit, in plina perioada de evocare a Holocaustului, inspaimantat ca nu am mai fost de mult la cinematograf. Mi-am spus ca trebuie neaparat sa scutur un pic de praf de pe un obicei ratacit printre atatea alte ispite. In avantul meu, nu bagasem insa de seama ca cineva a inchis peste noapte cinematografele din oras. Am aflat chiar atunci ca "Republica" se pregateste de privatizare si am vazut ferestrele de la "Progresul" straduindu-se sa prinda o geana de lumina de dupa hartiile cu care fusesera acoperite. Mi-am amintit atunci ca fostul "Popular" - privatizat intre timp - face parte dintr-un proiect de promovare a filmului european. Acolo am avut noroc. In contextul comemorarii Holocaustului rula celebrul film al lui Polanski, "Pianistul". Atat de celebru si eu atat de comod incat nu apucasem sa-l vad, desi a aparut in urma cu un an, motiv pentru care cativa amici m-au tachinat odata cu superioritate. Mi-am zis ca a venit momentul si am cumparat bilete, la 50.000 bucata. Mi-am luat o insotitoare - caci la film nu e prudent sa mergi niciodata singur, nu-i asa? - si, la ora 17 intram in sala. Renovata, arata bine, e drept nu cu acea "indecenta" in privinta detaliului si confortului ca la Multiplex de la Mall. In afara de noi, sapte pasageri ai unui drum initiatic: trei doamne un pic blazate, trei prieteni pe care i-am salutat si un domn mai in varsta, retras intr-un colt. Aventura a inceput cu un buletin de stiri, ca odinioara. Apoi a inceput razboiul in Varsovia. Oameni tratati ca niste animale, groaza, foame. Compromisuri, umilinte si, foarte rar, sacrificii. Exact ca in viata. Pianistul, un personaj nu prea convingator, zic eu, e firul rosu al povestii pe care o parcurge si in final se salveaza. Raman cateva imagini: intr-un apartament din Varsovia Pianistul canta fara a atinge clapele, pentru a nu-si trada prezenta; un cadru grozav cu un obuz poposit in casa in care se refugiase Pianistul; un barbat taie o caramea in cinci bucati si o imparte familiei, inainte de a se transforma cu totii in sapun pentru nazisti; o felie de Sonata Lunii a lui Bethoven; un oras prabusit, case cu peretii surpati, ca ruinele chiliilor sihastrilor din Muntele Athos. La sfarsit, milioane de stele verzi, lumina necrutatoare si brusca trezire la o realitate in care razboiul se duce intr-un mod mai perfid. Inainte de a iesi, cele trei doamne din spate au tinut sa ne multumeasca pentru ca ne aflam acolo. Nu am priceput din prima si una dintre ele, ce se dadea cunoscatoare de muzica, poate o fosta profesoara, pensionata, ne-a explicat ca e a treia oara, in ultimele zile, cand merg la cinematograf pentru acest film. In primele doua zile nu au avut noroc: filmul nu a rulat din lipsa de spectatori. "Astazi, daca nu ati fi venit voi, eram dispuse sa platim noi zece bilete, numai ca sa ruleze filmul. Nimeni nu se mai gandeste la cultura in ziua de astazi. Nu ati vazut ca astia au desfiintat institutiile de cultura din Constanta? Nu te mai poti duce la un teatru, la un concert. Daca as avea un pistol!", se infierbantase profesoara. Ne-am desprins cu greu din acest grup select si redundant - sustinatorii culturii constantene(?!) - in care fusesem integrati pe negandite. M-am gandit atunci ca doamna nu ar fi omorat nici o musca, dar oricum magazinele de arme inchid devreme. In schimb, mult timp dupa holocaust, evreii sunt omorati din nou. Nici macar acum, cand zvonurile despre conspiratiile iudeo-masonice ii aseaza in topul celor mai bogati oameni din lume, la Constanta, nu a putut fi difuzat, doua zile consecutiv, un film in memoria Holocaustului.