Omul din colivie

Sunt zile in care nimic din jur nu ti se potriveste, de parca ai fi o planta adusa din cosmos si aclimatizata fortat. Floarea care-ti incheie tulpina e necunoscuta aici si, pentru ca ai frunzele crestate nitel diferit, risti sa treci drept o buruiana care ar putea fi plivita. Asta atunci cand cineva iti remarca existenta, pentru ca observatia e, ades, doar un reflex de recunoastere a propriilor valori. Ai spune ca tot ce cautam in viata sunt doar propriile clone, pentru ca ceea ce ne face diferiti ne sperie, ne macina si ne dezbina. Religia, moda, pozitia sociala, gusturile, pasiunile, echipele favorite, nivelul de informatie si cultura, toate acestea alcatuiesc crevase virtuale intre reprezentatii aceleiasi specii iar noi, in loc sa cladim peste ele punti, luam cazmaua si le adancim si mai mult. Sub mainile noastre, orice joc devine conflict, orice meci e un razboi, orice "victorie" - o umilire a diferentei. Apoi, cand ajungem in colt, ne incrucisam bratele si ne intrebam ce-i de facut: o rebeliune? un razboi? o noua ordine mondiala? o noua religie? Oricat am rasturna planeta, starea de criza e lipita de noi ca o umbra. Indiferent de pozitia, titlurile sau averile noastre, de inaltimea ghiseelor la care ne platim taxele, de rotisoarele epocii sub care ne invartim carnea, sunt lucruri care nu se vor schimba niciodata, abisuri si crize care, paradoxal, ne aseamana unii cu altii. De fiecare data suntem luati pe nepregatite: cand suntem incoltiti, nici o cheie din cele agonisite nu se potriveste, nici un speraclu nu vrea sa mearga. Iar drama ne pare atat de abstracta incat nici un tertip de-a o parfuma nu e rusinos. Ne ascundem dupa ziduri, dupa masini, dupa toale sau vile, dupa slujbe sau functii, in muzee sau carciumi, in poezele sau injuraturi, dar tot ne vine randul: ceva ne trage afara din colivie si ne tranteste lanterna in ochi. O prietena din Italia mi-a povestit o patanie. Era in metrou si trebuia sa ia trenul cu o statie mai devreme decat cea pe care i-o permitea biletul: acolo nu platesti pentru zece statii daca mergi una singura. Si viceversa. Dintr-o toana marunta sau ca paguba colaterala a sfintei canicule, se lasa in voia picioarelor, coborase la Lima, inghiontita de sete si isi cumparase o sticla de apa. In drum spre tren, o desfacu si o duse la gura in timp ce vara biletul in capsator, sub privirile controlorului: un om inchis intr-o colivie de sticla, printre barierele de metal ce-i separa pe calatorii metropolitani de calatorii "aspiranti." Ciudat, desi biletele sunt aproape identice, spunea ea, "difera doar o dunga, o umbra de culoare care indica depasirea de pret si de teritoriu", omul din colivie vazu imediat diferenta, iesi de acolo si veni catre ea. Urma sa o amendeze cu vreo 60 de euro. Ea, ca toata lumea, ura amenzile, in special alea pentru parcare, dar omul iesise pentru altceva: incepu o conversatie lunga, in care vorbi de fiica lui care locuia la Roma de sase ani, cu prietenul ei, despre fiul lui care-i in Anglia de un an, de cei doi ani pe care-i mai are de tras pana la pensie, de casa din San Benedetto del Tronto pe care o cumparase cu un an in urma si-n care urma sa se cuibareasca la batranete, de cat il costase casa, de ce spuneau rudele despre casa, o tintuise acolo, obligand-o sa il asculte, tinea in mana biletul ei si il flutura infocat, indepartandu-l discret de cate ori ea intindea mana, incercand o subtila formula de incheiere, de care el se agata iar, lungind conversatia, era inundata de povestirile unui om pe care nu-l mai vazuse niciodata si pe care acum, cand il facuse sa iasa din colivia lui, era obligata sa il cunoasca, i-ar fi cerut sa o amendeze, numai sa o lase sa plece, dar el nu dorea asta, o oprise, zicea, doar sa-i explice cum era cu biletele alea, ii era, chiar, simpatica si dorise sa o previna ca sunt multe controale. Ea vru sa isi ia alt bilet, daca o vor opri si altii? Oh, nu era nevoie, o asigura el, era "in defect" cu numai o statie, eventual sa le spuna ca el, Sig De Sardi o oprise la Lima, de 23 de ani lucreaza aici, il stie toata lumea, pe ea o apuca ameteala, o tinuse jumatate de ora doar ca sa stea la taifas iar apoi o lasa sa plece cu acelasi bilet: daca avea sa mai dea peste multe colivii vorbitoare, risca sa nu mai ajunga niciodata acasa. Concluzia, spunea ea, e ca "oamenii sunt teribil de singuri in vietile lor aparent reusite, pana la urma fiecare inregistreaza un minus de afectiune, de companie, de generozitate." In fond, "omul nu dorea nimic necurat, doar putina conversatie". Atat. Ceva sa-l scoata afara din colivie.