Omul nou-nout

De o vreme, reactionez destul de urat cand sunt abordat de persoane ce tin mortis sa imi schimbe viata. De fapt, nu i-am inghitit niciodata pe cei care-ti aduc mantuirea pe tava, gen "ia cu paine", ori iti cer sa inghiti tot felul de teorii si pastilute existentiale, menite sa te salveze, sa te umple de succes sau de fericire. Regimul trecut, cu tezele, "indicatiile", directivele si hartoapele lui luminoase, inaltate spre viitor, a stins in mine orice nostalgie edenica, m-a lecuit de toate mirajele gaunoase, chiar si de cea mai frumoasa obsesie a filosofilor, cea a "omului nou". Cu o decada in urma, o fosta colega de scoala cu care ma intalnisem la Costinesti a incercat sa ma atraga in falansterul ioghinesc al lui Bivolaru. Avea ceva electric in ea tipa aia, ori vreun magnet ascuns sub bluzita, ca prea-mi amintea de serpalaul hipnotic din Cartile Junglei, care ingana "trusssst in me, jusssst in me...". Dar i-am rezistat ca in manualele de istorie, nu i-am cedat nici o palma din mine - nu de alta, dar in zilele alea eram indragostit lulea de alta tipa. Care, culmea, era si ea pasionata de chestiuni esoterice. Asa ca mi-am investit strategic lecturile cele mai proaspete intr-o afacere amoroasa platonica (pentru inceput). Ma amuzase teribil sentinta criticului englez E.M. Forster, dupa care o disertatie despre o carte nu ne mai evoca, de la o varsta, pasiunea lecturii cat preocuparea de-a prinde un post in administratia publica. In cazul meu, venise timpul sa aflu daca disertatiile despre Paul Brunton, Rudolf Steiner sau Mircea Eliade ("hiturile" de pe tarabele acelor vremuri) puteau procura un post de alcov... S-a intamplat, insa, ca atunci cand m-am intalnit cu tipa care-ncerca sa ma traga in mrejele ioghinesti, am scapat-o din ochi pe fata ale carei pasiuni esoterice se-mpleteau atat de armonios cu preocuparile mele. Iar cand, in fine, am scapat din magnetul serpoaicei care-mi ingana ce grozav ii ssschimbase viata falanssssterul bivolaricesssc, mi-am gasit fata socializand cu un serpalau cleios si barbos, care-i sorbea feromonii prin ochi in timp ce-i depana esotericeasca sa experienta de falanster. Cateva ore mai tarziu, aveam sa-mi dau seama ca "postul" ravnit se dusese pe apa transcendentei: tipul se oferise sa o "initieze", iar tipa, convinsa ca viata bate cartea, s-a conformat. Abia dupa cateva luni am mai aflat ceva despre ea; in numele legaturii noastre "platonice", mi-a trimis o scrisoare sobra in care, desi nu considera ca ar trebui sa se justifice pentru optiunea sa, ma anunta ca rupsese legatura cu serpalaul cel cleios si barbos: in pasiunea ei nobila si curata pentru transcendentalisme, fusese orbita de-un fatarnic si-un libidinos, dar gasise, din fericire, resurse, sa se redreseze la timp. Era, in sobrietatea ei, o anumita discretie pe care n-am reusit sa o decriptez atunci. La randul meu, eram atunci in masura sa-mi recunosc o anumita fatarnicie si sa recunosc ca-n taclalele noastre despre esoterisme nu fusesera doar temeiuri livresti. Cu alte cuvinte, desi-mi displacuse serpalaul cleios de la prima ochire, orice repros ar fi fost nesportiv: in bulibaseala aia feromoniceasca, ea recunoscuse in el pe "masculul alfa". Insa discutiile ulterioare, in loc sa limpezeasca, generau tot mai multe ambiguitati, pana cand corespondenta, devenind complet cenusie, s-a stins de la sine. Mult mai tarziu, cand scandalurile din jurul falansterului bivolaricesc incepeau sa scoata la iveala dedesubturile mistico-pornografice ale afacerii ioghinesti, am inceput sa am banuiala ca povestea cu "redresatul la timp" ar fi fost mult mai grava. In ce-o priveste pe cealalta fata, serpoaica irezistibila de odinioara, am aflat recent de la apropiatii sai ca a disparut, de cativa ani, fara urma. Din ultimele lor amintiri se decupa un personaj de nerecunoscut, antisocial, ostil, aproape malefic, scurtcircuitat de crize destul de violente, asemanatoare nebuniei.