Pensionarii incomozi

E adevarat, probabil, ca saracia te idioteste. Sau, in orice caz, poate contribui la asta. Ma gandesc la saracii pensionari care nu au alta treaba decat sa taifasuiasca, la scara blocului ori la poarta, despre toate nimicurile vietii cotidiene, romantata la maxim. Ca vecina de la trei e cu un arab, ca aia de la parter si-au cumparat "masina straina" si de unde au avut bani, sau ca banditii astia iar au marit preturile. E drama unor oameni care au prins cea mai cumplita tranzitie, de la evul mediu comunist la Microsoft. Cei mai multi dintre ei nu pot pricepe "de ce guvernul ii lasa pe astia sa se imbogateasca" sau de ce e pensia atat de mica. Oricat de mult ne-ar durea, astfel de oameni sunt depasiti si nu mai pot tine pasul cu timpul care pare ca nu mai are rabdare, cu toate schimbarile zilnice. Viceprimarul din Medgidia imi povestea ca multi pensionari ai municipiului nu au bani sa isi plateasca factura la intretinere, mai ales ca locuiesc in apartamente mari, de trei-patru camere. Cu toate acestea, e imposibil sa convingi pe vreunul sa se mute intr-o garsoniera si sa ramana si cu niste bani buni. Cel mai trist e ca nu ei sunt vinovati pentru ca nu le ajung banii, pentru ca nu au vazut un calculator in viata lor, ca habar nu au cu ce se mananca internetul sau pentru ca isi inchipuie ca NATO o sa le aduca mai mult porumb la hectar. Nu sunt vinovati nici ca au pensii de CAP, de 500 de mii pe luna, si asta face ca distanta dintre ei si lumea normala sa creasca in fiecare zi cate putin. Un prieten imi povestea despre o zi petrecuta intr-o berarie dintr-o piateta a Venetiei. El a fost impresionat de cat de multi oameni in varsta, mai ales casatoriti, a intalnit acolo, la un ceai sau o bere la halba. El a stat de vorba cu acesti pensionari si le-a simtit tineretea. Unii erau italieni, iar altii venisera din Franta, Suedia, Germania ori Spania sa vada, la amurgul vietii, orasul inundat, cu canalele si poeziile lui de dragoste. Dupa o viata de munca, pensionarii erau recompensati de societate si isi puteau permite bucuria unei astfel de calatorii. Cata discrepanta intre acesti oameni si majoritatea pensionarilor nostri! Consider ca e de-a dreptul inuman sa nu ai bani de un sampon, de un kilogram de carne, de abonament la cablu sau, mai grav, de medicamente. Nu incerc aici un discurs populist. Ma gandesc doar ca pentru acesti oameni nu se poate face nimic. Populatia activa cu locuri de munca e putina si nu poate suporta financiar acest efort. In fond, acesta e mersul oarecum firesc al unei societati care se dezvata greu de viciile din copilarie. Iar batranii sunt cei care platesc poate cel mai mare tribut. Pentru ei chiar nu sunt bani, iar protectia sociala costa. Cat despre reintegrarea lor sociala prin diverse proiecte, la noi nu exista nici traditie si nici interes deocamdata. Asa ca va trebui sa ii privim in continuare cu ingaduinta pe vecinii nostri in varsta, sa le suportam obiceiurile si sa invatam din toate aceste lucruri.