Petrica Tomescu si „hranirea ego-ului infractional"

La sfârşitul săptămânii trecute, Petrică Tomescu, Ionuţ Vanghelici şi alţi patru bărbaţi au fost reţinuţi şi, ulterior, trimişi în judecată, sub acuzaţiile de răpire şi loviri sau alte violenţe. Aduşi de forţele DIAS la instanţă, încătuşaţi şi şifonaţi, cei şase au fost prezentaţi Judecătoriei Constanţa, cu propunere de arestare preventivǎ.

Până la judecarea efectivǎ a propunerii de arestare, ordonanţele de reţinere emise de procurori pentru cei şase suspecţi au expirat. Aceştia au asistat la proces în stare de libertate, iar instanţa a respins propunerea procurorilor. Poftim? De ce aşa, când acuzaţiile ce li se imputǎ sunt destul de grave, iar numele cetăţenilor în discuţie sunt binecunoscute instanţei şi anchetatorilor? Sǎ vedem ce zic procurorii în actul de inculpare, unde ar trebui sǎ se regăseascǎ enumerate şi dovedite faptele de care aceştia sunt acuzaţi. „Inculpaţii constituie un pericol concret pentru ordinea publicǎ, pentru cǎ acţionează conjugat, potrivit principiului «Concordia parvae res crescunt... (discordia maxime dilanbuntur)»". Nimic de zis, cel mai probabil situaţia chiar aşa stǎ, cel puţin din punctul meu de vedere. „Fiind conştienţi cǎ împreunǎ reprezintă un angrenaj greu de oprit, cǎ împreunǎ creează spaimǎ, iar prestigiul pe care-l obţin în urma unor astfel de acţiuni de intimidare în rândul oamenilor simpli şi, uneori, în al adversarilor lor (constituiţi în alte grupări infracţionale) le hrăneşte ego-ul şi îi pun într-o luminǎ superioarǎ din punct de vedere al forţei brute, dar periculoasǎ pentru toţi ceilalţi locuitori ai municipiului Constanţa, care înţeleg sǎ respecte legea şi pe ceilalţi membri ai comunităţii din care fac parte". Pǎi, da. Situaţia aproape cu siguranţǎ chiar aşa stǎ. Însǎ rechizitoriul întocmit de procurori apare, în opinia mea, mai degrabă ca o compunere făcutǎ de un elev silitor, decât ca un act de inculpare propriu-zis. Nu de alta, dar ştim cu toţii care este situaţia în Constanţa, din punct de vedere al grupărilor infracţionale. Dar oare procurorii nu ar fi trebuit sǎ se ocupe mai mult de strângerea dovezilor, de construirea unui caz „blindat" cu probe concrete, din care sǎ reiasă cu certitudine vinovăţia suspecţilor mai degrabă, decât sǎ îşi dea o asemenea silinţǎ sǎ scrie lucruri ce pot părea truisme. Chiar dacǎ respectivele truisme sunt îmbrăcate frumos în principii din latinǎ, care ar putea da bine, în alt context. Rămâne de văzut dacǎ judecătorii instanţei de recurs vor fi mai receptivi la astfel de argumente decât cei ai primei instanţe, întrucât ar fi păcat ca justiţia sǎ nu poată fi înfăptuită din cauza exprimării oarecum inadecvate a procurorilor.