Profilul soluţiei etern imorale nano-PC

Analiza critică a modelelor occidentale, evoluţia organică a societăţii, naţionalismul, tradiţionalismul, devotamentul necondiţionat faţă de Instituţia Coroanei au fost câteva dintre reperele ideologice definitorii ale dreptei conservatoare româneşti. Cu jumătate de pas în urma cursului istoriei, dar înţelegându-l şi interpretându-l ca nimeni alţii, conservatorii au fost mai puţin creatori de sistem politic, însă au fost, prin excelenţă, creatori de carte. Conservatorismul românesc şi-a pierdut partidul identitar la începutul anilor 20 şi a dispărut apoi definitiv, ca spirit, în peste jumătate de veac de regimuri autoritare şi totalitare.

Partidul Conservator contemporan reprezintă doar o încercare abjectă de a turna o fărâmă şterpelită de istorie într-o formă fără fond. Reprezintă o soluţie imorală, căci de o ticăloşie la fel de mare ca a trăda repetat şi ca a excela doar prin descoperirea de noi soluţii de escaladare a legislaţiei electorale nu este decât antipaticul securist care, la bătrâneţe, pozează în omul de afaceri educat, familist, filantrop, democrat, preşedinte de onoare etc. Partidul Conservator contemporan este, de fapt, "partidul-capuşă", o formaţiune liliputană, lipsită de structuri organizaţionale în teritoriu, lipsită de suport din partea alegătorilor, implicit dependentă de alianţe cu grupări mai mari, cu un preşedinte aproape invizibil şi cu câteva figuri triste, supraexpuse mediatic superficial. Ultima achiziţie a conservatorilor este simpaticul medic Tudor Ciuhodaru, fericitul posesor al unui şablon sâcâitor de limbaj (indiferent de întrebarea pe care o primeşte, indiferent de tema de discuţie, deputatul ieşean abuzează cu pasiune de alegoria sa preferată: ţara e un pacient, medicii - guvernanţii - administrează medicaţia incorectă, pacientul e în moarte clinică), despre care s-a aflat că obişnuia să se ponteze, în acelaşi timp, şi la Parlament şi la Unitatea de Primire Urgenţe a spitalului în care activează.Partidul Conservator contemporan şi-a dezvoltat însă o excrescenţă, un fel de anexă ca o tumoare benignă, care îl face tentant ca partener politic: un puternic trust media subordonat, care îi promovează interesele. Acesta este alcătuit, în mare parte, dintr-o armată disciplinată de lucrători în presă, plătiţi să schiţeze şi să difuzeze, în fiecare zi, apocalipsa la televizor, să exerseze discursul lătrător, atitudinea evident părtinitoare, acuzele facile, încruntările induse şi insinuările nefondate. Ei definesc un model de conduită profesională preluat treptat şi de către alte trusturi. Din nefericire, comportamentul lor regretabil, compromiţător, i-a adus în postura ingrată de a fi mai lipsiţi de credibilitate chiar şi decât politicienii pe care îi critică cu atâta sete. Au, foarte probabil, cifre de audienţă semnificative, dar cei care le vor studia obiectiv activitatea, în arhive media sau în biblioteci, acum sau după ce lucrurile se vor mai fi aşezat, vor emite cu siguranţă verdicte necruţătoare, fiindcă aceşti jurnalişti şi analişti politici sunt ireversibil compromişi ca specialişti. Alcătuiesc simbolic un "partid al ciutacilor".
În acest context, alianţa PNL cu "partidul-căpuşă al ciutacilor" de dragul unor obiective politice şi strategice meschine constituie, din punctul meu de vedere, o eroare majoră cu efecte electorale negative devastatoare.