Repetentul de la partid râde de tocilarul de la Operă

Am avut deosebita plăcere de a mă relaxa pe acordurile vesele ce armonizau cadrul unei nunţi cu năbădăi. O să intru în detalii şi o să vă spun că un bun prieten pe care-l cunoşteam din adolescenţă s-a însurat. După ce, cu mulţi ani în urmă, îndrumată de distinsa mea profesoară de franceză, am mai fost la nunta lui o dată. Felicitările, masa şi dansul au avut loc, de fiecare dată, pe undeva prin centrul oraşului, într-un local mai ponosit, denumit Supravieţuitorul... Numele lui oficial este cu totul şi cu totul altul, însă a fost poreclit aşa pentru că a scăpat, ca prin minune, după ce, timp de câteva luni, a stat cu buldozerul în poartă. Era să fie „demolat" din ordinul a câţiva oameni importanţi care însă nu par să fi trecut vreodată pe acolo.

Am avut deosebita plăcere să urmăresc şi să aplaud o reprezentaţie de înaltă ţinută: „Nunta lui Figaro", la Teatrul de Operă şi Balet „Oleg Danovski". Ca orice constănţean iubitor de frumos, mi-am pus taiorul pentru a suplini pălăria cucoanelor de pe vremuri şi... într-o notă de eleganţă... am păşit pragul instituţiei de cultură. Înăuntru, profesoara mea de franceză din liceu în primul rând... şi... atât! Nu mă înţelegeţi greşit! Sala era plină, dar printre feţele ce aşteptau nerăbdătoare debutul primului act, nu am întrezărit nicio figură cunoscută! Mă îmbrăcasem frumos din respect pentru mine şi pentru artişti, din obedienţă faţă de maică-mea şi faţă de educaţia primită. Dar mai există un motiv care, recunosc, îmi trădează doza umană de superficialitate. În urmă cu două săptămâni, am citit un comunicat de presa trimis de Organizaţia Judeţeană a PDL Constanţa, în care noi, oamenii de presă, eram anunţaţi, cu surle şi trâmbiţe, că ei, politicienii, urmează să asiste la un concert simfonic pentru că sprijină şi iubesc cultura constănţeană. Aşa că duminică m-am îmbrăcat frumos pentru a mă întâlni la Operă cu senatorii, deputaţii şi consilierii noştri locali, aceia alături de care aveam de gând să schimb câteva impresii despre modul în care a fost interpretat personajul lui Cherubino. Nu l-am găsit pe niciunul! I-am căutat cu privirea pe primul rând, dar niciun scaun nu era ocupat de vreun demnitar! Am crezut că nu au vrut să stea şi în faţă şi am scrutat cu privirea rândul al doilea... NIMENI! Şi tot aşa... până la ultimele locuri! Aşa că m-am întors spre singurul chip familiar: profesoara de franceză... Instantaneu, mintea mi-a zburat în timp, în liceu, unde repetenţii şi corijenţii clasei râdeau de mine când cumpăram bilete la Operă!

În clipa următoare am înţeles de ce cultura constănţeană a fost la un pas de a deveni pură istorie. Pentru că repetentul a ajuns în funcţie de conducere şi nu-i pasă de ea! Pentru că nici în opoziţie nu „funcţionează" decât colegul lui de „ultimă bancă", cel alături de care chiulea de la orele de franceză! Cei doi au ramas şi acum buni prieteni, au afaceri, se întâlnesc, dar nu se conversează niciodată pe limba lui Voltaire şi nici nu calcă vreodată pe la Operă!