Scrie ori crapa

Nu stiu de ce, in ciuda lehamitei care ma apuca de trei ori pe zi, exista ceva care ma impinge inainte sa scriu, sa scriu, cu dragoste sau cu furie, cu lacomie sau disperare, dintr-un prea plin sau prea gol, din satietate sau foame naprasnica. Nu s-a gasit inca penseta atat de fina incat sa-mi extraga toate scamele de pe creier, asa ca majoritatea imi zgarie in continuare fiinta: la fel ca lumea din jurul meu care, in ciuda faptului ca isi schimba de trei ori pe secol frizura, e la fel de murdara. De mai bine de zece ani scriu neintrerupt si, dincolo de smecheriile care tin de forma, sunt exact in acelasi punct ca la inceput. Nu cred in teoria exorcizarii prin scris si nu ma imbata prea tare ideea potrivit careia cuvantul creeaza real, are masa specifica, genereaza lucru mecanic. Apoi, pana si sexul dezvolta lucru mecanic, so what? Una dintre putinele certitudini pe care ni le ofera e ca putem, cu ajutorul lui, sa ne multiplicam si sa umplem cu copiile noastre planeta. Nu stim daca asta foloseste cu adevarat la ceva, nici nu ne batem capul, e o forta prea puternica si prea oarba ca sa fie pusa vreodata-n discutie: placere, instinct, plictis, vointa ori, pur si simplu, foame de viata. Si, uneori, insa foarte putin, un cheag de credinta. Nu stiu de ce scriu altii. Pentru unii e meserie, pentru altii ambitie, vocatie sau nimereala. Multi ziaristi se pot lauda: "am bagat si am scos oameni din puscarie, am dat pamant si case, am legat si-am dezlegat cununii, cumetrii, m-am tras de curea cu oameni de stat, am stat la masa cu grofii planetei, ma stie lumea." Dar lumea aia moare si ea pe unele drumuri, ca de-aia e lume: fericit cine poate fi gadilat cu atat de putin. Altfel, cand scoatem nasul din musuroaiele noastre de ziaristi si vedem ce inalt e muntele ala pe care-l scobim cu unghia, putem sa ne luam campii linistiti: cat mutam noi de colo colo cativa centimetri cubi de pamant, enorme excavatoare isi plimba, nestingherite, cupele pline pe deasupra capetelor noastre, facand si desfacand in cateva clipe, alti munti, alte musuroaie, chiar alte planete. Cand stai cu nasul acolo, in transa muncii tale de furnicuta, orice fir de iarba iti pare un trunchi de sequoia. Dupa o investigatie facuta cu amicul Mihai Rotaru, 50 de familii dintr-o comuna au primit ajutor social: ce ne-am mai bucurat! Asa merg lucrurile. Primim, din cand in cand, niste firmituri in obraz si ne prapadim de placere. Iar fiara, in loc sa-si plece botul in tarana, ridica si mai sus coarnele, cu forte-nzecite: undeva, pe de-asupra, acolo unde nu le ajung bratele noastre, cupele ei uriase plimba, nestingherite, muntii in alta parte. In rastimpuri, cate un grof isi indoaie spre mine spinarea: "vino la mine, ba, om te fac." Ce usor se fac oamenii astazi, Doamne! Dai cu banu` si sar din pamant ca ciupercile. Altfel, cu seceta asta, s-a cam pustiit lumea. Corifeii unei reviste locale, deranjati de latraturile mele, mi-au varsat in cap niste ligheane de zoaie, sa ma potoleasca. Retin si azi, cu o placere bizara, apelativul "limbric de marti - laureat cu colierul iluziei". M-au potolit bustean, asa ca, ceva mai tarziu, si-au spus ca-i mai bine sa-ncerce sa ma faca de-al lor: aceleasi maini care tinusera inainte ligheanul cu zoaie mi-au indesat pe cap o cununita de lauri. Om m-au facut! Ca doar asa merg lucrurile: daca nu poti sa vinzi, incearca sa cumperi. Ar fi trebuit sa ma topesc de placere, probabil, cu boticul varat in castronelul de lapte, plescaind multumit, in dulcele stil tomitan. Nu stiu ce sa ma fac: ca nici lapticul nu-mi place, nici pentru glorie sau averi, nici ca sa stau la masa cu Aia sau Ailalti, nici macar ca sa crape cutarestii de necaz, nu scriu. Latru cuminte in borcanel ca si cum lumea, de maine, s-ar schimba la urletul meu. Poate ceva din ecoul asta chiar ajunge afara, dar e atat de putin incat as putea, linistit, sa-mi misc numai falcile in sus si in jos, ca tot aia pare. Poate-i doar instinctul de-a scrie, asa cum e, pentru altii, sexul: o simpla furie oarba ce dezvolta lucru mecanic. Si, eventual, iti multiplica, inexact si inutil, numele. Ori poate e vanatoarea, jocul ala cu moartea, sa alergi spre fiara privind-o in ochi, sa o apuci de coarne si sa-ti umfli tendoanele pana crapa in tine ori pana o culci pe ea la pamant si-i vezi botul inconjurat de spume. Da, cred ca e vanatoarea. Chiar si moartea dezvolta lucru mecanic. Dar aici cred ca-i nevoie si de-un cheag de credinta. Nu multa, cat un bob de mustar sa fie.