Securiştii, între diversiune şi realitate

Aproape că nu ne mai poate mira nimic din dezvăluirile CNSAS. Mona Muscă, Ducu Bertzi, Ion Besoiu - sunt câteva nume pe care nu ne aşteptam să le auzim din gura deconspiratorilor de colaboratori ai Securităţii.

Foarte multe nu ţin minte de pe vremea comuniştilor. Am fost pionier vreo două luni, pentru că împlinisem vârsta, iar apoi a picat regimul. Îmi aduc aminte însă că anumite bancuri, la care râdeam şi noi, copiii, deşi nu le cuprindeam cu mintea noastră întregul înţeles, se spuneau în şoaptă, că părinţii vorbeau cu glas scăzut chiar şi în casă. Îmi mai amintesc, destul de viu, şi cred că este una dintre cele mai înspăimântătoare amintiri din copilărie, cum nişte neni au venit şi ne-au luat la stat porcul din bătătură, bineînţeles fără ca părinţii mei să fie de acord. Bietul animal a fost târât, guiţând din toţi rărunchii, legat cu nişte sârme, prin faţa mea. A fost luat pentru că în ograda noastră se găseau doi şi nu unul, aşa cum era permis pe atunci. Cred că ai mei nu au spus nimănui că aveau două orătănii şi nu una, dar cred că cineva a avut grijă să informeze pe cine trebuie. Nu ştiu cât de mult au făcut rău aceşti securişti - pentru că în afară de o astfel de manifestare, nesemnificativă pentru un adult trăit în acele vremuri, dar foarte violentă pentru un copil care nu avea cum să înţeleagă constrângerile regimului -, însă nu văd care mai era rostul „înrolării" lor dacă nu acela de a spiona vieţile celor din jur şi a informa pe cine trebuie. De aceea tind să cred că nu aveau un rol tocmai benefic pentru cei pe care îi urmăreau. Şi nu mă refer aici neapărat la Besoiu, la trubadurul Bertzi sau la Mona Muscă - faţă de care mulţi români au nutrit o oarecare admiraţie până ce s-a aflat de angajament, mă refer în general la cei care au semnat. Mulţi au comentat că scoaterea unor dosare precum cele ale artiştilor nu sunt decât o diversiune pentru a distrage atenţia de la probleme mai grave. Cu toate astea, nu pot să înţeleg de ce aceia pe care ni-i arată astăzi Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii au semnat astfel de angajamente. Nu au avut încotro? Le erau ameninţate familiile? Îşi pierdeau slujba? Nu cred. Cel puţin nu am auzit pe nimeni să spună cu glas tare că a făcut ce a făcut pentru că era o situaţie de viaţă şi de moarte. Majoritatea au oferit explicaţii destul de vagi cu privire la temeiul semnării angajamentelor de colaborare cu Securitatea. Nu mi-a rămas în minte nicio declaraţie stupefiantă cu privire la efectele împotrivirii semnării unei astfel de colaborări. Cei care au trăit o mare parte din viaţă pe vremurile acelea susţin că episodul cu Securitatea nu s-a încheiat nici astăzi şi că este un fenomen care va continua şi în viitor.