Sensul istoriei

Zilele trecute, am observat ca Muzeul de Istorie Nationala si Arheologie Constanta a primit cadou pentru sarbatori un sistem de iluminat, pentru noptile de iarna. Cum am intrat in Piata Ovidiu, m-a frapat felul ciudat in care sunt orientate corpurile de iluminat, pe trupul cladirii, in mai multe fascicule mici, ceea ce da un aer usor lugubru intregii piete. M-am gandit totusi ca s-ar putea sa fie o interpretare pur subiectiva, si am cerut si parerea altora. Cineva mi-a confirmat ca muzeul seamana cu Castelul lui Dracula. Sa fie o incercare de a-i atrage pe vizitatori la muzeu? Obisnuim deseori sa ne laudam cu produsele noastre culturale, la fel cum ne laudam cu elevii castigatori ai olimpiadelor internationale sau cu femeile noastre, cele mai frumoase din lume. Ma grabesc, insa, sa ghicesc aici o reminiscenta jenanta a vremurilor apuse, in care istoria noastra era cea mai mare si cea mai cinstita - nu am asuprit niciodata pe nimeni - cultura, cea mai valoroasa, iar tara avea cel mai luminos viitor. Chiar daca era luminat precum Muzeul de Istorie din Constanta, noaptea! Inca mai obisnuim sa supralicitam cultura autohtona si sa ne incredem in cliseul care spune ca in Apus nimeni nu mai are timp si chef sa mearga la un muzeu sau la o piesa de teatru. E ceea ce numim, de cele mai multe ori fara motiv, secularizare, impietrire, alunecarea in cotidian. Cultura, dimpotriva, trebuie sa fie o chestiune sfanta, pe care o parcurgi incaltat cu papucei de protectie, ca la Peles. Cel putin in Constanta, produsul cultural - ca sa folosesc un barbarism - e servit de pe rafturi albastre, ambalat in cutii de plastic, frumos ornamentate. Si in cantitati prestabilite, dupa eticheta. Niciodata altfel. Atunci cand un coleg de-al nostru a avut ideea ca Ziua Internationala a Marii Negre sa coboare din salile de expozitie si de seminar in strada, toata lumea a laudat initiativa. Cu toate acestea, anul urmator, spectacolul s-a mutat, abia ascunzandu-si un sentiment de vinovatie, in locurile traditionale. La fel se intampla cu muzeele, cu expozitiile, cu salile de concert. Cineva spunea ca arta se afla fata in fata cu publicitatea si alte demersuri pe care le consideram adesea superficiale, intr-o lume asaltata de dementa banului. Cu toate acestea, competitia nu trebuie evitata. Arta trebuie sa intre in competitie, pentru ca sensul ei este sa socheze, sa produca acea ameteala despre care vorbea Platon si care este urmata de inceputul intelegerii. Probabil ca, mutata in termeni initiatici, replica cel putin ciudata pe care am primit-o intr-o zi, la Muzeul de Istorie din Constanta, de la una dintre femeile care au rolul mai degraba de a pazi exponatele decat de a-i indruma pe vizitatori, avea aceeasi functie. Eu doream atunci sa vad numai o piesa care se afla intr-o sala de la primul etaj. Pentru ca stiam exact ce caut, am urcat treptele si am pornit-o glont spre locul cu pricina. Facusem insa o greseala. Supraveghetoarea m-a vazut si m-a oprit cu un gest hotarat. "Nu pe acolo! Sensul istoriei e invers". Si imi arata cu degetul directia opusa, pe culoar. Am ramas buimac si m-am prins, dupa cateva zeci de secunde de levitatie, ca femeia imi arata o sageata ce indica sensul de vizitare a salilor, pentru a respecta ordinea cronologica a evenimentelor, dupa care erau ordonate si exponatele. Fara sa constientizeze, supraveghetoarea nevinovata imi aratase Sensul Istoriei, dar si felul in care stim sa ne prezentam "marfa".