Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
//
22:19 30 12 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Starea de clisma

ro

07 Jan, 2003 00:00 1536 Marime text
Cu cateva ore inainte de finele anului, in circiumioara numita "Calul de mare", o ceata de tineri se adunase in jurul unor cani de vin fiert, flecarind, printre altele, despre literatura. Nu exagerau prea tare in directia asta, avand in vedere ca, de la Ovidius incoace, literatura pontica nu si-a schimbat prea des ciorapii. Nici inspre partea cu tineretea nu s-ar putea spune ca exagerau, e mai mult un alint la care-am recurs ca sa dau un pic de culoare unui text care-ar suna, altfel, a necrolog. Pentru ca singurul lucru pe care-l aveau in comun cei in cauza era un les. Un cadavru care-n anii de vesele bantuiri isi spunea Cenaclul de Marti. Si care, daca ar mai fi bantuit, ar fi-mplinit zece ani. Zece ani! Un detaliu jenant, care facea ca fapturile stranse-n jurul mesei aceleia sa semene cu un mileu lasat definitiv peste-un televizor alb-negru, cu lampi. Nimeni nu vrea sa fie prins intr-o imagine de-asta. Sosit din Buzau, Sorin Tudor Dinco facuse-ntr-o doara apelul bocancilor si reusise sa-i stranga pe Grosu, Mircea Tuglea si Ileana Baja - venita din Bucuresti intr-o scurta vizita. Practic, din "garda veche" doar eu si Tuglea mai spanzuram veseli printre stabilopozi. Dorin Popescu isi descoperise veleitati diplomatice si rasucea bezele insangerate prin Moscova. Grigore Soitu isi parcase corabioara nervoasa undeva prin Sulina, sa dezmorteasca nitel atmosfera din cimitirul gloriosului Porto Franco. Dupa ce mitraliase pufuletii locali cu o carte in care cobitoarele-au vazut mana setoasa de scalpuri a maestrului Marin Mincu, Florin Anastasiu fusese vazut, ultima oara, tragand cu prastia dupa gologani la emisiunea lui Virgil Iantu. Cea mai dusa dintre "martieni", Viviana Bratu, anuntase, la ultima sa aparitie-n public ca-si incropise o secta, "vivianismul", un falanster ale carui cornite se stingeau de plictis prin Asia. Alina Bargaoanu-Vasiliu, dupa ce pastorise cu sarg o gazeta locala si mosise Suplimentul de Marti, disparuse c-un prunc in pantece, lasandu-si puradeii adulti sa se stinga pe unele drumuri. Emilian Avramescu isi tocise perplexitatile zilnice intre birocratie si sindicalism iar despre ceilalti dansatori zdrentuiti nu puteam aduna nici de-o barfa cat un haiku. E retoric, jenant, stupid, inutil sa te-ntrebi, dar tocmai de-aia merita sa te-ntrebi: ce-a ramas din toata zarva, toata zbaterea oaselor noastre? Poate cele cateva carti personale, pe care le-am schimbat intre noi sau despre care-am aflat din cronici si-articolase zburatacite prin ziare? Ori poate exercitiile de "macelarie" zilnica pe care majoritatea din noi le facem, astazi, in presa, ca sa ne primim doza zilnica de biscuiti? De cate ori unul din noi scotea nasul din cana si carmea vorba inspre literatura, subiectul era concediat iute, fara cine stie ce protocol: sa vorbim despre literatura? De ce n-am vorbi despre sex, despre cum ne schimbam sosetele ori cum e sa canti sub dus? Au trecut zece ani, atat ne-a costat ca sa ne-ntoarcem de unde plecasem, in tara aia atat de plina de poeti incat nu mai e loc si pentru poezie. Daca tot am adus vorba despre literatura in loc sa vorbim, dracului, despre chestiuni serioase, cum ar fi giumbuslucurile stomacului ori avatarurile monezii de o mie de lei, daca tot veni vorba de bisnisuri personale, sa recunoastem ca literatura e cea mai proasta negustorie, din moment ce majoritatea trebuie sa mai si plateasca pentru dreptul de a-si etala marfa. In fine, zece ani nu-s de colo, zece ani, nu-i asa, fac o suma frumusica, o chestioara rotunda. Si cum in tara poetilor fara poezie tot ce-i rotund trebuie cadelnitat, afumat, parfumat, ar trebui si noi, probabil, sa punem de-o paranghelie, sa ne strangem ca oile, sa ne numaram, sa ne scarmanam fiecare sa vedem ce scaieti, ce capuse, cati purici am strans, sa stim, vorba aia, cine-am fost si ce-am ajuns fiecare. Sa scoatem, apoi, o carte frumoasa, una aurita, scumpa si inutila cum doar la inmormantari si la nunti se cuvine. A mai fost una, "Starea de plasma", dar atat de subtire, de pustie si paguboasa ca nici nu se pune. Sa facem una grea, curata, completa, cu toti mortii si vii, cu toata umplerea si golirea, toata fierea si toata dulcetea noastra. Si, de ce nu, Sorine, sa-i spunem "Starea de clisma". E bun, titlul asta. Precis. Igienic. Se zice ca igiena, anul asta, o sa se poarte in draci. E bun titlul, bun. Si clisma e buna.
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii