Statul la coada si amintirea lu` nea Nicu

Sunt un copil crescut la cozi. Cozi pentru orice... carne, lapte, portocale. In anii copilariei mele, cozile devenisera un fel de intalnire mondena, un motiv de a-ti cunoaste mai bine vecinii, un prilej de a afla ultimele noutati din cartier.

Nevoiti sa tina rand de la 4 dimineata pentru a fi siguri ca prind un litru de lapte sau un kil de carne, romanii au inceput sa tina la acest obicei. Deja cozile devenisera obisnuinta. Ne tineam rand unii altora, copiii erau lasati la coada cat mama se ducea acasa ca sa mai deretice. Statul la coada devenise un sport national. Nici dupa atatia ani obisnuinta nu a avut dezvat. Chiar si acum, in Romania democratica, nu ne-am putut debarasa de statul la coada. La medic, la usile institutiilor, la audiente la directori, la ghisee, pentru o semnatura sau o stampila, unul cate unul, ne aliniem la coada. Poate este o sechela a vremurilor ceausiste, poate ca deja a intrat in inconstientul colectiv al poporului nostru acest obicei de a ne randui frumos si de a astepta. Citim ziare, ne uitam pe pereti, il studiem pe cel de langa noi. Aproape la fel cum era la coada comunista. Insa nu prea vrem sa ne amintim de acele vremuri. In ciuda acestui fapt si a lipsurilor si frustrarilor ce ne-au bantuit in acei ani si probabil ca inca ne vor mai tulbura, Ministerul Culturii s-a gandit ca ar fi oportun sa organizeze o expozitie despre ceea ce a insemnat epoca ceausista in existenta romanilor. Muzica din acele vremuri, cadouri primite de nea Nicu si de Leana lui, obiecte personale ale dictatorului, toate au fost puse la rand pentru a fi vazute de catre curiosi. Exemple ale egocentrismului celor doi transpuse in "operele de arta" ale vremii. Si au fost multi artisti care i-au preaslavit pe cei doi. Imi amintesc ca imi povestea cineva cum un sculptor a innebunit din cauza faptului ca dupa ce a realizat ani de-a randul lucrari propagandistice, muzele l-au parasit si a nu a putut reveni la arta adevarata. Revenind la show-ul dedicat perioadei comuniste, curiosii au ocazia sa vada la Muzeu National de Istorie Nationala ceasul dictatorului oprit la ora la care se presupune ca acesta a fugit pe 22 decembrie: 12.06. Oare chiar este cineva interesat de aceasta ora? Chiar conteaza atat de mult incat sa faca obiectul unei expozitii? Or fi oamenii dispusi sa stea la coada ca sa vada asa ceva? Sau sa "admire" obiecte din perioada care probabil ca a produs cel mai mare rau personalitatii poporului mioritic? Eu recunosc ca nu am constientizat ororile acelor vremuri. Cei cativa ani pe care i-am prins sub dictatura Ceausestilor nu mi-au lasat niciun fel de sechele. Imi aduc aminte de cravata de la scoala, pe care nu o suportam, de ziua in care m-au facut pionier si de bentita purtata obligatoriu. Mai tin minte forma sticlei de lapte, demonstratiile din zilele de sarbatoare si de faptul ca pana la un moment dat pe Mos Craciun il chema Gerila. Si de putinele ore de programe TV. De Mihaela, desenele animate pe care le asteptam cu nerabdare si de televizorul alb-negru al bunicilor. Si de cozile la alimentara. Am fost ferita de dureri si de frustrari. Anii de puscarie ai celor de langa mine nu mi-au fost facuti cunoscuti decat la mult timp dupa ce comunismul cazuse. Si sunt constienta ca cei care acum sunt mici nu stiu aproape nimic despre ce a fost atunci. Si poate ca nici n-ar trebui. O istorie plina de dureri si de nenorociri, vremuri in care oamenii au suferit si au fost torturati fizic si psihic nu cred ca ar fi o lectie prea placuta pentru cei care au trait numai in vremurile destul de linistite ale democratiei. Si asta ma face sa ma intreb daca ideea expozitiei a fost inspirata. Daca nu ar fi fost mai indicat sa li se povesteasca copiilor despre cum se statea la coada si despre cum asa iti cunosteai mai bine vecinii din cartier.