Suferinta alergatorului de cursa lunga

Cum si-o fi putut inchipui Liana Naum ca va fi lasata sa candideze taman pe postul de vicepresedinta a Partidului Social-Democrat, fara sa fie recomandata de vreo organizatie locala, ramane pentru privitorul de rand al spectacolului politic din aceste zile un mare semn de intrebare. Sa fie femeia atat de convinsa de ideile ei, sa creada in ceea ce nu era de crezut? Sa aiba asul in maneca si sa joace tare: ori, ori? Cazul in sine nu ar mai merita atentie publica, in fond este doar o decizie interna, partidul isi aranjeaza ploile in interiorul lui, cum vrea, cat vrea, regulile si le talmaceste dupa plac, ca de aceea este intrarea libera. Mai mult, candidata autopropusa si respinsa inaintea urnei de vot s-a resemnat sub deviza: partidul a zis, partidul a prezis, doar numele lui fie laudat. Sigur, Liana Naum are cateva atuuri care in conditii oneste si absolut democratice ar fi facut-o de temut pentru coechipierii sai de partid in prag de alegeri: ea a intrat in 1994 in PDSR si sta acolo infipta din convingere, oricate furtuni a maturat drumul sau: a ajuns pe val, dar a si plonjat cu capul inainte, pana aproape de inec. Si cu toate acestea, ea nu a injurat si apoi sa gratuleze. A muncit, a mers pe tarlale, in camine culturale, a adunat voturi, a convins oamenii. Si ar fi putut ramane stalp de incredere pentru partid. Un activism de clasa, din convingere si devotament. Femeia chiar crede in idolul ei. De la inceput si pana la sfarsit, ca intr-o telenovela romaneasca, idolul ei se numeste Ion Iliescu, si l-a urmat hipnotic, fascinata de gandirea lui social-democrata. Traseul politic al Lianei Naum a trecut de la simplu membru de partid la diverse functii in teritoriu pana a ajuns la carma organizatiei judetene, avand orgoliul sa fie intr-o vreme singura femeie ajunsa atat de sus in partidul celor multi, si nu oriunde, ci intr-o formatiune extrem de dificil de strunit, cu destule personalitati intaratate de ascunse interese de grup. Si sefia ei se petrecea in cea mai importanta perioada a privatizarii, a tunurilor care au ras totul in cale. Liana Naum nu are astazi nici vile, nici conturi in strainatate, iar cei cu sacii in caruta pe care cu mana ei i-a ajutat sa se aranjeze, ii inchid acum cu ostentatie usa in nas. Nici macar un loc de munca nu i-a dat partidul ca rasplata a dragostei ei statornice de peste un deceniu. E greu de vazut de-afara lucrurile in clar. Sigur ca are si femeia vina ei. Poate e depasita de probleme, poate ca cei care au pregatit congresul schimbarilor in PSD au planurile lor in care nu-i loc si de Liana Naum. De ce sa o mai lase sa aiba emotii, sa cheltuiasca, sa spere? Poate ca asa trebuia sa fie scenariul piesei de teatru a sfarsitului lui 2006: unii sa-i promita marea cu sarea, altii sa-i dea cu tifla. Perdanta Liana Naum va merge insa inainte. Ea crede ca nu-i totul pierdut. Ca cineva, acolo sus, o mai iubeste. Ca sefii ei mai au si sentimente. Va mai incerca sa bata la porti inchise. In fond, ar mai avea ceva de pierdut?