Ţara lui posibil şi probabil - Noua Ordine Naţională

Recunosc încă de la început că mi-aş dori să existe un complot abscons, să avem parte, în sensul bun al expresiei, de o conspiraţie. Mi-aş dori ca tot ce ni se întâmplă să fie programat, să fie calculat, să fie chinul prin care un popor trebuie să treacă înainte de a renaşte.

Din nefericire, ştiu că nu este aşa. Mult timp am crezut cu tărie că este un plan al cuiva şi că, până la urmă, vom ieşi basma curată. Acum ce să mai zic? „Probabil că nu vom reuşi să intrăm în Schengen", zicea ieri preşedintele interimar al ţărişoarei. Posibil, probabil, cine mai ştie diferenţa. Şi, până la urmă, la ce ne-ar folosi?

Revin şi arăt: avem nevoie de mai mult decât de probabil sau posibil, mai mult de ură şi de hulitură. Nu vede nimeni scăparea, nu are nimeni soluţia? Nu putem plagia, de data aceasta de la popoarele care au reuşit să treacă vâltoarea crizei, care s-au redresat, care au făcut ceva pentru oamenii lor? Nu, nu, noi plagiem doar la doctorate, am uitat! Uite, d-aia suntem aşa, că ajunge orice fraier să se creadă doctor!

Totuşi, doctorii ăştia nu au şi un remediu? Citeam zilele trecute despre planurile de scădere a populaţiei planetei, acea teorie a conspiraţiei care spune că maladiile moderne ar fi concepute tocmai pentru a scăpa Terra de... sarcină. O fi şi aşa. Dar eu ştiu una şi bună: România de cine va fi scăpată? Eu, dacă ar fi după mine, aş arunca pe altă planetă, de preferat Pluto, întreaga clasă politică. Hai să facem înjurătura zile: Du-te-n... Pluto, politicianule!

Dacă nu reuşim asta, măcar să nu avem nesăbuinţa să le dăm puterea celor care nu o merită. Să cântărim atunci când spunem da sau nu. Să NU greşim, să nu avem îndoieli, să nu ne pripim.

Să creăm singuri această Noua Ordine Naţională, să conspirăm pentru noi, nu împotriva noastră, să nu ne întoarcem în timpuri pe care le credeam apuse, să evoluăm.

Pentru a fi 100% sinceră, rândurile acestea provin dintr-o mare teamă. Frica unui tânăr aflat în căutarea unui rost în viaţă, teama că poate mâine va fi infinit mai greu decât în astă zi copleşitoare. Scriu din frica unui individ care-şi doreşte să fie părinte. Voi, cei care huliţi, ce vă veţi învăţa copiii să facă la doctorate?

Sau să vă întreb altceva: veţi mai avea bani să-i daţi la şcoala?

PS: Nu părtinesc, nu cred că-i vreunul mai breaz. Cred doar că trebuie să vedem răul cel mai mare.