Tomisul, la fel de duşmănos cum îl vedea Ovidiu

Ieri s-a sărbătorit naşterea lui Ovidiu. Impropriu spus... în vechiul Tomis nimeni nu şi-a amintit. Cine este Ovidiu pentru Noi? Poate prima urmă de civilizaţie, fie ea şi romană, fie ea şi exilată...

Citeam că în cartea a doua din Triste - scrisă după sosirea la Tomis, care cuprinde o singură scrisoare, adresată lui August, cel care i-a dat pedeapsa, transformându-l din poetul preferat în exilat - Ovidiu nu-i cere să-i acorde întoarcerea acasă decât după ce va fi satisfăcut de îndelungata lui pedeapsă meritată. „Barem să-l mute din Pontul duşmănos într-un loc mai omenos, pe măsura faptelor sale nu atât de grave", găsim scris pe www.historia.ro. De pe atunci, Tomisul era duşmănos. Şi mă gândesc dacă şi după moarte a fost mai prietenos pentru Ovidiu. Mereu l-am văzut ca pe cel care străjuieşte vechiul Tomis, aşa cum dorobanţii păzesc podul lui Saligny, aşa cum orice măreţie a vremurilor apuse are câte un cerber. Paznicul nostru, al Constanţei, este mai blând, el nu pedepseşte, el scrie. El poate scrie istoria noastră mizerabilă. „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin". Oare i-o fi fost somnul lin sau la fel de agitat precum sunt vieţile noastre? Mă întreb ce gândeşte acum, de pe soclul său, Ovidiu, poetul ce ne-învăţa arta iubirii, cel care a iubit pătimaş şi, de ciuda pedepsei, a vrut chiar să-şi ia viaţa. Nu ne-am rugat pentru dânsul, aşa cum nu am spus nimic atunci când o minte nesăbuită l-a „vopsit" pe Ovidiu în verde, punându-i sub soclu lumini orbitoare, care-l făceau să pară ca trimis în Fratelli, clubul preferat al altuia, nicidecum al poetului alungat din Roma. Strada ce poartă numele oraşului în care Ovidiu a văzut pentru prima dată lumina soarelui stă să cadă. Ştiţi strada Sulmona din peninsulă? Cunoaşteţi toate celelalte străzi din ceea ce a fost, de fapt, Tomisul? Partea aceea care nu poartă doar ziduri în prag de dărâmare, ci ne poartă moştenirea? Noi suntem acolo, prin cei care ne-au dat viaţă. Dar noi nu, nu ne plângem strămoşii aşa cum nu ne-am rugat nici pentru liniştea lui Ovidiu. Noi preferăm să aducem Constanţa la nivel de paradis în destrămare. Locuitorul vechiului Tomis „nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins". Fără vlagă, fără suflu, rece ca Ovidiu pe soclu. Fără trecut şi fără viitor.

Corina SAMOILĂ