Un referendum ca un film porno

Indiferent de rezultat, referendumul de duminică a confirmat fragilitatea democraţiei româneşti. Ne-a arătat-o hâdă, plină de defecte, de handicapuri, deficitară şi perfectibilă. Indiferent de rezultat, referendumul pentru demiterea preşedintelui a confirmat existenţa în România a unei politici pasionale, având caracterul unui bazar din Balcani. O politică prea personală, de gaşcă, politica interesului individual pe termen scurt şi foarte scurt.

Referendumul ăsta, organizat forţat, expresie mai degrabă a unei ambiţii personale, populat de şoricei cu urechile mari, de plagiatori şi de preşedinţi de consilii judeţene care, evident, s-au născut în funcţiile astea, trişti satrapi ai secolului XXI, a concentrat în el prea multă frustrare, prea multe disfuncţionalităţi, prea mult grotesc, prea mult compromis. A semănat cu un film interzis minorilor sub 18 ani, obscen şi dezgustător. Scandalos şi redundant. Aceleaşi mişcări, aceeaşi disperare de a pune mâna - contează mai puţin cum - pe putere. Actori rataţi, figuranţi de mâna a şaptea, plătiţi la doi lei snopul, transpirând pentru cauze nedemne, pentru obiective mizere.

La Constanţa, exhibiţionismul a fost, ca de atâtea alte ori, la el acasă. De dincolo de sezonul estival, de dincolo de plajă, a poposit direct în secţia de votare, pentru că primarul Radu Mazăre, ales şi răsales, a găsit de cuviinţă să-şi „păstorească" suita de tinere într-o secţie din Mamaia. Dar n-a făcut-o oricum şi nici cu orice tinere. A ales pe sprânceană nişte posibile aspirante la vreun titlu de miss, care au intrat în secţie pentru a-şi exercita dreptul constituţional îmbrăcate în costum de baie. Dacă aş fi fost primar, aş fi făcut o solicitare la Biroul Electoral Judeţean pentru ca în secţie să fie permisă şi intrarea în costumul Evei şi-n cel al lui Adam. Serios! Ce, dacă eşti în fundul gol înseamnă că îţi pierzi drepturile? Şi ce, dacă nu porţi sutien în secţia de votare înseamnă că votezi mai spre dreapta sau, din contră, mai spre stânga mizeriei politice?

După filmul ăsta prost la care ai fost sau nu părtaş, te vei întoarce la povestea ta. La viaţa ta, care nu e nici cea mai bună, nici cea mai rea. Dar despre care vei crede mereu că poate fi mai bună. La copilul tău, cel mai iubit dintre copiii pământului - normal, doar e al tău şi, normal, doar îl iubeşti tu -, cel căruia vrei să-i dai tot ce ai mai de preţ. Fiindcă e cea mai bună parte din tine. Şi vrei să-l creşti, să-l educi, să-l faci omul frumos la care visezi, dar într-o ţară în care instituţiile statului de drept nu intră în „piua!", într-o ţară în care cultura politică nu este doar un concept şi-n care, de asemenea, ce crede, ce spune şi ce face un cetăţean de rând contează mai mult decât jocurile celor care trântesc economia la pământ, ale celor care calcă principiile democraţiei în picioare, ale celor pentru care, de fapt, noi nu contăm deloc.