Unde sunt, daca sunt?

Un tanar intelectual mi-a marturisit, zilele trecute, ca-i place Partidul Unitatii Natiunii Romane, avand in vedere componenta conducerii organizatiei de la Constanta. Dupa o pauza, in care l-am vazut ezitand (poate, din pricina faptului ca eu am scris despre presedintele Ovidiu Tudorache cu simpatie), a adaugat: "Pacat ca le lipseste ceva pentru a fi veritabili oameni politici". "Ce anume le lipseste?", am intrebat curioasa. Raspunsul a venit sec si neasteptat: "Partea de canalie dintr-un politician". N-am stiut ce sa zic. Inseamna, oare, ca trebuie sa ne legam sperantele de canalii? Ramasa singura, m-am apucat sa rasfoiesc un ziar de circulatie internationala. Si am nimerit, intamplator, peste un articol unde se spunea ca exista in Romania mai multe "Romanii". Trei, mai precis. Exista, astfel, o Romanie a pensionarilor (sase milioane), cu romani impovarati de trecutul din ei, traind din nesigurantele si din iritarile inerente varstei, care-i impiedica sa se acomodeze cu un nou stil de viata. Exista, apoi, o Romanie a celor aflati intre 35 si 50 de ani, care se straduiesc, cu poticneli, sa se descurce intr-un prezent confuz. Si exista, in sfarsit, o Romanie a celor sub 30 de ani, care nu mai inteleg Romania parintilor lor. Erau citate si parerile unui analist politic roman care zicea ca, fara handicapul memoriei, tinerii se adapteaza mai bine, mai usor la tranzitia romaneasca si sunt lipsiti de complexe. Cei mai in varsta ii acuza de cinism, dar ei vor sa traiasca intr-o lume normala. In ce ma priveste, m-as feri sa fiu atat de transanta. Si nu numai fiindca nu cred ca dreptatea este aceeasi pentru toate varstele. Nu sunt sigura deloc ca inteleg corect psihologia unui tanar care traieste intr-o lume unde au disparut nu numai ideologiile, ci si mitologiile, in afara de cea a banului. De aceea nu mi-a trecut nici o clipa prin cap ca as putea fi un bun pedagog. Tot ce pot indrazni este sa am niste "impresii" si sa recunosc ca, uneori, imi place sa ma simt "anacronica". De altfel, asa am procedat, in genere, cu defectele mele: ca sa ma impac cu ele, m-am straduit sa le transform in motiv de orgoliu. Sunt, realmente, bucuroasa ca nu sunt o "pragmatica", ceea ce imi permite sa pot gasi stimulente sau consolari inclusiv in sentimentul zadarniciei, uneori. Sunt bucuroasa, de asemenea, ca, fara sa fiu o traditionalista, nu ma atrage dispretul pentru traditii. In plus, cred ca poti vorbi despre ratare, eventual, aproape cu vanitate, daca esti convins ca ai avut niste idealuri, niste ambitii prea mari, prea inalte sau prea naive pe care nu le-ai putut implini. Dar - ma intreb - ce poate sa insemne pentru o persoana cinica si pragmatica "sfanta nebunie a idealului". Nu cumva pragmatismul sterge de pe busolele multor tineri "Nordul", punand in locul lui "un dolar"? Cel putin, cinicii greci nazuiau la "fericirea pietrelor": isi doreau sa nu doreasca nimic pentru ca, astfel, sa nu regrete nimic. Ar fi de lamurit doar cat de normala ar fi "fericirea pietrelor" la 31 de ani. Dar sa nu divaghez prea mult. Ma intorc la discutia avuta cu tanarul intelectual. El mi-a mai spus ceva: "Liderii PUNR au cerut innoirea intregii clase politice. Dar ce ne facem daca aceasta "innoire" se face cu indivizi ca Silviu Wagner, Ion Botescu, Constantin Fratila...? Daca lui Ovidiu Tudorache i-ar prinde bine o doza homeopatica de "canalie", la unul ca Wagner doza este, evident, mult prea mare". Nu m-a interesat exemplul. Am retinut, insa, problema. Si eu cred ca, moralmente, clasa politica actuala este compromisa, expirata. Speranta impune inlocuirea ei. Dar cum se face, oare, ca dintre tineri au iesit pana acum in fata doar veleitari cu o singura pasiune, aceea de a se remarca in calitate de marionete si slugi? Unde sunt tinerii capabili nu doar sa dea din coate, ci si sa arda pentru un ideal? Ei exista? Daca exista, de ce nu apar in politica? De ce nu se vad?