Vidul ovid

"Ce ne mai ramane? Sa ne luam talpasita de aici, ca se vor gasi altii mai buni sa vina si sa umple acest gol?!!! Cine? Poate turcii! Sau bulgarii! Ori, de ce nu, cei din Belarus! Sigur ca ei de abia asteapta sa puna iar cizma aici si sa nu mai plece niciodata." Probabil de teama sa nu vina turcii, bulgarii sau cei din Belarus, sa-si bage cizma si in revista Tomis, se decise autorul randurilor de mai sus, Ovidiu Dunareanu, sa revina asupra demisiei sale de saptamana trecuta. Cum care Ovidiu Dunareanu?! Cum care demisie?! Ovidiu Dunareanu, prozatorele si redactorele-sef al revistei Tomis, cel care manase in lupta, recent, vijelia demisiilor si protestelor redactiei impotriva directorului Ion Titoiu! In cazul in care graficianul-director nu avea sa fie inlaturat de la carma stabilimentului cultural, petitionarii amenintau ca-si vor depune demisia in bloc. Desi memoriul lor inconjura planeta si presa in cateva clipe, lui Titoiu nu i se clinti nici un fir de par in barba, cap sau axile. Asa ca nu le-a luat mult petitionarilor sa realizeze ca, decat sa-si dea demisia in bloc, cum amenintasera, mai bine-si convingeau seful sa revina asupra demisiei. Ca ei unde-ar putea sa se duca? Aici papica era papica, somnicul era somnic, revista oricum n-o citea nimeni, iar leafa de la o publicatie lunara nu se putea compara cu carca ce i-ar astepta la un cotidian; oricum o-ntorci, tot mai bine e cu "satrapul" de Titoiu, care "ia decizii de unul singur, fara a avea o comunicare reala cu redactia", chiar daca a inlaturat sistematic "oamenii cu experienta, discernamant si personalitate care i s-au opus". Printre cei executati de Titoiu "in baza unei liste negre personale", cei mai valorosi erau, cica, Nicolae Motoc si Constantin Novac. Ei, chiar asa? Iata de ce am pus in capul articolului un citat legat de-o actiune la fel de patetica: la 28 august `99, Ovidiu Dunareanu semna, intr-o gazeta locala, articolul "Limbricii de marti", unde-i infiera, cu manie proletara, pe autorii unor eseuri publicate in "Suplimentul de marti" al ziarului Observator, in editiile intitulate "Cantarea Dobrogei" si "Tomis la sfarsit de mileniu". Trecand razant peste "vidul ovid" (apud Marin Mincu) si-acel nimic euforic ce scalda, parca de veacuri, malurile Tomisului, autorii (fosti membri ai Cenaclului de Marti) punctasera, in articole mai degraba hazlii decat furioase, niscaiva perle din opera corifeilor amintiti: Novac, Motoc si (cum se putea?) Dunareanu. Ultimul, pe atunci mult mai mic "in grad" la revista Tomis, se gasi sa riposteze pe loc in alta gazeta. Doar ca, in loc sa polemizeze concret, punctual, "cultural", el gasi mai comod atacul la persoana: "...ascaridele, scarboase cum le stim, arogante, devoratoare, si-au infipt boturile calpe in cultura si literatura spatiului pontic. Se bat lupii la gura lor cand improasca vascozitati in toate partile si peste toti (...) Dar sa-i numim. Primul, un neica nimeni, cu lecturi confuze si neasimilate, narcisist incurabil, raraie neputincios, si in vorbit si in scris, o poezie lunga cat o zi de post si lata ca o peltea, lanoasa si plina de matreata postmodernismului defunct. El se numeste Mircea Tuglea. Al doilea dintre acesti furiosi - ca si primul, un mare tatar, cu o cultura de licean chiulangiu (numai noi stim de cine, si cum, a fost tras de par ca sa termine liceul), bolovanos la vorba, dar mai ales cand scrie fantasmagorii Anticulinaria, buzat si carcotas, este Grigore Soitu. Cel de-al treilea, necopt ca si ceilalti, crede, asijderea, ca tot ce zboara se mananca. Nimic din ce a inceput nu a dus la capat, nici macar scoala, bat-o vina! El este nemaipomenitul, nemaiauzitul, marele si tarele poet, sculptor, pictor, filosof, meloman (saracii artisti adevarati ar trebui sa roseasca in fata lui) de talie universala, distins cu colierele de nisip ale iluziei de pe plaja Trei Papuci, nimeni altul decat Mugur Grosu. Gurile rele spun ca acest golanas, in tabara de la Carsium, isterizat, facea fel de fel de mascari si zambre cu prietena lui, in camera, de fata cu ceilalti." Izul pestilential al barfelor de mai sus ma scuteste de comentarii. Am sa completez, mai bine, chiar cu randurile pe care ni le-a dedicat Dunareanu, in Tomis, cu prilejul expoziei mele de la Cafeneaua Uniunii Scriitorilor: "bucuria de a expune, ironia, umorul, tentatia de a soca, de a fi cu orice pret original, nota suprarealista a lucrarilor, care vizeaza absurdul, configureaza autorului un profil distinct intre tinerii furiosi ai Cenaclului de Marti al Universitatii Ovidius. Prezenti la vernisaj in numar mare, membrii cenaclului au demonstrat ca sunt o grupare intelectuala incisiva, fara complexe, care aduce un suflu proaspat in cultura constanteana." Va intrebati, poate, cum e posibil ca intr-un singur om sa se ciocneasca porniri si opinii asa diferite? Cum se face ca "neispravitul" de mine se bucura de aprecieri asa grozav ticluite iar apoi fu vopsit si cu un premiu din partea revistei? Revista care, apoi, ma "onora" cu o cronica de carte si-mi solicita, prin glasul mieros al aceluiasi Dunareanu, niste texte pe care mi le publica cu grabire? Cum se face ca, in aceeasi revista, isi gasi loc, apoi, si-un "neica nimeni" ca Tuglea? Pai sa va "esplic" cum: la putina vreme dupa ce le-nfierase pe "ascaride", Dunareanu se intalni cu mine. Veni cu gura pana la urechi, imi intinse o mana umeda si-mi sufla in ureche altfel de barfe: ma invita sa "trec" peste "pamfletul" cu pricina, ca n-a fost el vinovat. De vina erau "bosorogii" de la conducerea revistei, Novac si Motoc, care l-au bagat la inaintare, nu i-au dat loc de intors. "Dar lasa", ma linisti el, periindu-mi un umar, "o sa vina si vremea noastra" - ca el, se stie, e cu tineretul si cu talentul, nu cu dinozaurii care-au dat limbi comunismului si pe care doar pensia o sa-i dea jos. Am ras multa vreme de faptul ca la revista Tomis se avanseaza in grad ca-n armata, adica odata cu varsta. Ei bine, Novac si Motoc iesira la pensie si Dunareanu se trezit, peste noapte, redactor-sef. La mai putin de un an de cand se schimbase complet structura revistei, cu Titoiu director si Dunareanu sef de redactie, izbucni si scandalul: printre motivele demisiei celui din urma, am auzit, cu stupoare, c-ar fi fost si "indepartarea unor colaboratori de valoare, precum Nicolae Motoc si Constantin Novac". Adica "bosorogii" si "dinozaurii" de care mi se plansese, in taina, pe cand scancea ca-si dorea sa schimbe revista si n-avea cu cine - aceiasi care-l bagasera, chipurile, la inaintare sa se ia de "limbrici" ca mine. Asa ca nici nu-mi bat capul sa pricep cum si-ar justifica acum demisia si revenirea asupra ei. Fireste ca vinovati sunt, si acum, altii. De vina-i redactia, care l-a-mpins la gesturi necugetate si-apoi l-a constrans sa revina asupra lor. De vina sunt cititorii, ca n-au cumparat niciodata revista. De vina sunt turcii, bulgarii sau aia din Belarus, "care-abia asteapta sa puna iar cizma aici si sa nu mai plece niciodata." De vina-i (Publius) Ovidius, ca ne-a lasat mostenire un vid.