Virtutea gazetara

Urcam pe straduta care leaga absurd statuia lui Ovidius de restul orasului si, printre ruinele care nu fac decat sa certifice absurditatea acestei relatii, am zarit o vitrina acoperita complet cu ziare. Ingalbenite si uscate de vreme, foi din tot felul de gazete erau tintuite in geam, inghesuite unele-ntr-altele cu o solidaritate bizara, pe care n-o cunoscusera niciodata in timpul "vietii". Impartaseam, acum, aceeasi soarta, pe care Terentianus Maurus o prevestea cartilor: "pro captu lectoris, habent sua fata libelli". Ciudata soarta ne harazeste tuturor cititorul, indata ce-ncapem pe mana lui. Am lecturat, fascinat, intreaga vitrina, descoperind un editorial preistoric de-al amicului nostru, Rotaru, alaturi de-o reteta de stridii, gogonelele unui politruc si savarinele de pe pieptul unei fetiscane deloc laconice. Ridate, incercanate si flescaite, acele gazete care se mancasera odinioara de vii stateau acum strans lipite-ntre ele, cu nasul turtit de geam, cersindu-le trecatorilor o cat de mica ocheada. Nu stiu de ce asta m-a induiosat imediat, amintindu-mi de-o profetie rautacioasa care parea sa se fi implinit. Cand inca era doar cu un picior in groapa, secolul XX isi putea citi, deja, necrologul. Se spunea, printre altele, ca va duce cu el in mormant o intreaga civilizatie - vopsita, candva, drept Era Gutenberg. Dupa mai bine de jumatate de mileniu de la inventarea tiparului cu caractere mobile, intelighentiei mondiale i se bateau ambele pleoape cand deschidea o carte, semn de mare nenorocire, care nu se mai aratase de la arderea bibliotecii din Alexandria. Astfel incat ursitoare dintre cele al caror talent suprem e organizarea de armaghedoane proclamasera moartea tiparului si urcarea pe tron a Erei Digitale. Mi se pare firesc: nici pumb n-au mancat, nici gura nu le putea mirosi a lecturi. Asa ca declamau gratios, coafandu-si silabele, ca miliarde de publicatii de pe fata pamantului vor fi parjolite de pixeli, acele scantei de gheata ale apocalipsei aduse in casele noastre cu iuteala dischetei, vigoarea CD-ului si viclenia fara de margini a satelitului. Cand cobitoarele se obraznicisera peste masura si grosul intelighentiei incepuse sa-si murmure ingrijorarea, Umberto Eco (nimeni altul decat nasul Abufaliei) mesteri o butada superba, un soi de plomba universala, care potolea orice carie: pixelii n-au decat sa arda cu monitoare cu tot, un lucru e sigur ca n-or sa parjoleasca usor, naravul atat de omenesc (si, tocmai de-aia, statornic) al lecturii pe buda. Nu-s dintre cei care cred ca romanii s-au omorat vreodata cu cartea, dar stiu ca pentru ziare au o slabiciune aparte. Cu toate fitele de terminatori ale televiziunii si internetului, batalia nu e pierduta cat mai sunt bude: aici e ultima baricada, ultimul nostru refugiu, aici e Maresestiul presei scrise, aici pixelii si satelitii n-or sa razbata lesne. Pot sa faca Tuca, Dinescu si Calinescu-mpreuna cel mai tare fleac-show al planetei, in buda romanului n-or sa intre curand. Probabil ca gazetaria e deja ceva anacronic, ultimul spasm al tiparului, sindromul unei nostalgii post-coitum, e foarte posibil ca peste ani sa ne-amintim cu un nasol sentiment de jena de-aceste glorioase risipiri ale hartiei, ca despre unii care-au iesit in statia de troleu cu jobenul in maini. Probabil voi fi incercat si eu de jene si amnezii (desi m-as putea lauda oricand ca am debutat cu carti digitale), dar stiu ca-mi voi aminti ceva cu statornica duiosie. In vremurile "pubertatii" mele in presa, cand imi storceam eseurile acneice prin Suplimentul de Marti, am nimerit intr-o toaleta publica si mi-am vazut ziarul "meu" langa un tron. Era deschis chiar la pagina aia, pe jumatate rupt, "folosit", iar degetele cititorului nimerisera chiar peste articolul meu. E o senzatie stranie, n-as spune ca nasoala, desi azi ghinionul face sa-mi asezonez stupizeniile si cu o poza. Aici, pe ruinele erei Gutenberg, pe baricadele ei de hartie, asta e o virtute demna de-o decoratie: la urma urmei, doar cu gazetarul poti sa te stergi "efectiv" la fund.