Vremea introvertitilor

Cineva imi spunea, zilele trecute, ca daca vreau sa fiu ascultata "trebuie sa dai cu pumnu-n masa! Trebuie sa ai pe vino-ncoace! Trebuie sa stii sa te targui si, nu in ultima instanta, trebuie sa stii sa faci frumos". Si bineinteles ca, automat, m-am intrebat "de ce?". Fiindca altfel nu merge, fiindca altfel te calca in picioare. Fiindca altfel nu le pasa de tine. Fiindca altfel esti un nimeni. Si daca nu-mi place? Si daca m-am nascut fara placerea de a ma certa ca sa obtin orice? Si daca prefer sa pierd decat sa-i vad pe ceilalti enervati si suparati in jurul meu? N-ai decat, mi se spune, dar nu ai nimic de castigat. De castigat, cu siguranta nu, dar de pierdut? Fiindca atunci cand "ii fac masa guler", cand urlu sau ma targuiesc pur si simplu, nervii se consuma si nu este unul dintre acesti functionari, sefi, iubiti sau oameni de afaceri, nu este unul care sa-mi dea in schimbul urletelor mele neuroni, in schimbul curajului meu ani de viata, in schimbul prezentei mele chinuite o seara de placere cu prietenii. Compromisul - pentru cei ca mine - se cantareste zilnic de mai multe ori. Este atat de grav incat sa nu pot renunta la ceea ce obtin, certandu-ma? Sau se poate sa ma lipsesc si sa traiesc foarte bine si asa, platind cele cateva mii in plus, cedand ca sa castig binecuvantata ora de citit linistita, de ascultat muzica sau pur si simplu de bucurat de viata langa cineva fericit ca - iata - am venit calma de la slujba. Cateodata, nu neg, insasi cantarirea compromisului este timp pierdut si nervi innodati, dar asta este. De curand insa constat pe masura ce trece timpul ca lucrurile se imbunatatesc pentru noi, astia, handicapatii urletelor, ai targuielii si impunerii fizice. Cred ca banuti deja unde bat. Se prea poate sa nu mai astepti ore in fata unui vanzator de bilete de autobuz, se prea poate sa-ti comanzi acasa cartea pe care ti-o doresti in loc sa alergi prin librarii dupa ce s-a epuizat, se prea poate sa ii scrii sefului un mesaj in loc sa incerci sa te regasesti sub privirea lui usor ironica, in fata capului sprijinit de mainile sub ceafa de stapan. Se prea poate sa primesti indicatia de care ai nevoie pentru programul nou-cumparat in loc sa te rogi saptamani de zile ca cei de la garantie sa-si faca drum si pe la tine. Si se prea poate sa nu fie nevoie sa fii inalta si avandu-l pe acel vino-ncoace, ca sa impresionezi, sa sperii, sa obtii nimicurile acelea pentru care niciodata n-ai sa obtii cel mai bun pret daca esti politicoasa si binevoitoare. Iata insa ca pe alocuri telefonistele dispar, birocratia isi face, nu-i vorba, de lucru inainte, dar un act se poate comanda si completand un simplu formular on-line, opiniile se pot exprima din ce in ce mai mult si singur in fata monitorului cu siguranta insa ca-si vor atinge tinta. Lucrurile merg incet si nu avem de ce sa generalizam situatia, insa ma bucur sa vad cum din ce in ce mai mult, noi, astia care nu vrem sa dam cu pumnul in masa, nu vrem sa fim acolo, nu vrem sa facem frumos si nici sa urlam la altii, avem din ce in ce mai multe sanse sa fim lasati in pace sa ne facem treaba.