350.000 de euro pentru suferinte

Femeia s-a adresat Tribunalului Constanţa, solicitând despăgubiri pentru atrocităţile îndurate în timpul regimului comunist

Pentru anii în care şi-a văzut tatăl şi mama loviţi şi maltrataţi, în care ea însăşi, copil fiind, a fost bătută şi forţată să muncească în condiţii inumane, o constănţeancă a dat statul român în judecată şi cere despăgubiri de 350.000 de euro, în temeiul legii 221/2009. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secţiei civile a Tribunalului Constanţa şi urmează să se judece la sfârşitul acestei luni. Prin intermediul avocatului său, Stila Frangu, reclamanta solicită banii cu titlul de „despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu între anii 1951 - 1955", atât pentru ea, cât şi pentru întreaga sa familie.

În acţiunea depusă la instanţă prin intermediul avocatului său, femeia arată că s-a născut în 1948, în comuna Săcălaz, din Timiş, iar la momentul la care coşmarul comunist a început pentru ea şi familia ei era doar un copil de trei ani. Cu o soră mai mare, care avea zece ani, şi un frate de şase ani, femeia, pe atunci copil, privea neputincioasă şi fără să înţeleagă, la drama prin care trecea familia ei. Cu tatăl rămas invalid de un picior şi cu mama însărcinată cu cel de-al patrulea copil, fetiţa de atunci a trăit coşmarul de a-şi vedea părinţii bătuţi şi umiliţi, întreaga familie fiind transportată din Timişoara până la Prut în vagoanele în care erau transportate animalele. Concret, femeia povesteşte că, după cel de-al doilea Război Mondial şi după seceta din 1947, familia sa se afla într-o situaţie foarte gravă. Chiar şi aşa, într-o noapte din 1951, în jurul orei 03.00, zeci de militari şi ofiţeri ai Miliţiei au descins în curtea casei lor şi, intrând peste cei cinci oameni care, până atunci, dormeau liniştiţi în paturile lor, fără să bănuiască ororile care aveau să li se întâmple, le-au pus pistoalele la tâmplă, inclusiv celor trei copii, şi i-au luat pe sus din casă, urmând ca aceştia să ia calea surghiunului. Scăldaţi în lacrimi şi cocoşaţi sub lovituri, fetiţa de trei ani, fraţii ei, şi părinţii copiilor s-au îmbrăcat pe apucate şi s-au grăbit să iasă din casă, pentru a scăpa de forţa şi intensitatea loviturilor aplicate de militari şi miliţieni deopotrivă. În încercarea de a-şi salva familia de la o moarte sigură, tatăl reclamantei, deşi invalid, i-a înfruntat pe cei care aveau să le devină călăi şi le-a cerut să le permită să ia cu ei măcar una din cele 300 de oi pe care le aveau, astfel încât să nu moară de foame. Pentru „impertinenţa" de a-şi fi cerut o mică parte din avutul agonisit o viaţă, bărbatul a fost bătut cu bestialitate şi apoi aruncat între soţia şi copiii săi, întocmai ca un animal.

Înghesuiţi în trenul morţii

Târâtă, îmbrâncită, umilită, întreaga familie a fost mai mult „mânată" spre gată unde, alături de alţi năpăstuiţi ai sorţii şi duşmani ai regimului, a fost urcată forţat într-un tren de animale şi transportată spre Prut. Prin avocatul său, femeia a arătat că „la urcare, au fost număraţi precum vitele şi li s-a făcut prezenţa prin notarea într-un caiet a numelui tuturor celor care au fost urcaţi în vagoane. Apoi vagonul a fost închis pe dinafară cu lacăt şi zăvor". Fără să le spună cineva unde urmau să plece, când urmau să ajungă, dacă urmau să trăiască sau să fie duşi la moarte, oamenii au aşteptat în teroare plecarea trenului. Umilinţele abia urmau să înceapă. Înfometaţi şi înspăimântaţi, epuizaţi şi rămaşi fără lacrimi, după ore în şir de mers în necunoscut, oamenii au început să aibă nevoie să meargă la toaletă. Abia în acel moment, povesteşte femeia care a dat în judecată statul, „au realizat cu toţii că vagonul, fiind destinat transportului de animale, nu avea toaletă. Trei zile a mers în necunoscut ceea ce avea să devină trenul morţii. Timp de trei zile, trenul a făcut trei opriri, câte una pe zi, timp în care oamenii îşi primeau raţia ce consta într-o felie de pâine uscată şi un pahar cu apă. În cele din urmă, trenul s-a oprit. Cu pistoalele soldaţilor la tâmplă, copiii au fost forţaţi să-şi înghită suferinţa şi s-o reducă la tăcere.

Vii sau morţi, oamenii reveneau în lagăr

Urcaţi în camioane militare, acoperite cu prelate, oamenii au fost transportaţi într-o mlaştină, în zona Prutului. După un instructaj în care militarii le-au explicat răstit că cine încearcă să fugă va fi omorât pe loc şi că nu au voie să primească vizite de niciun fel, prizonierii au fost puşi la muncă. Fără hrană şi fără adăpost, aceştia au fost obligaţi să-şi ridice singuri colibe din stuf. Pentru că era invalid şi nu a putut să-şi ridice coliba, tatăl femeii care a dat în judecată statul a fost bătut din nou cu bestialitate. Ulterior, ceilalţi prizonieri i-au ajutat să-şi încropească un adăpost. Încă de a doua zi, în lagăr au început să curgă cadavrele. Trupurile neînsufleţite ale bărbaţilor şi femeilor care au încercat să evadeze din iadul pământean erau târâte înapoi în tabără. Fie că erau împuşcaţi în spate, fie că se înecau, oamenii întotdeauna se întorceau în lagăr. Morţi sau vii. Nu exista scăpare. Doi ani mai târziu, în urma unei revărsări a Prutului, prizonierii au fost relocaţi în comuna gălăţeană Frumuşiţa, iar în cele din urmă, au fost duşi pe un câmp de pe malul Prutului. Pentru că s-a constatat lipsa mai multor oameni care reuşiseră să fugă în învălmăşeala plecărilor, cei rămaşi, printre care şi reclamanta şi familia ei, au fost bătuţi cu cruzime. Obligaţi să-şi construiască locuinţe din chirpici, tatăl femeii a fost din nou brutalizat. Ani de zile, oamenii au îndurat bătăi, muncă silnică şi o lipsă acută de hrană. Copiilor li s-a interzis să meargă la şcoală. În cele din urmă, în 1955, femeia, împreună cu familia ei, a primit permisiunea să plece din lagăr, dar cu condiţia să nu se întoarcă în comuna din care fuseseră strămutaţi. Bunurile lăsate în urmă aveau să fie pierdute pentru totdeauna. Suferinţa familiei a continuat şi după eliberarea din lagăr. La momentul de faţă, femeia a dat în judecată statul român şi cere despăgubiri pentru toate suferinţele îndurate în timpul regimului comunist. Rămâne de văzut dacă instanţa va aprecia că se justifică suma de 350.000 de euro pretinsă de reclamantă.